Cinci milioane de motive

Capitolul 9

― Nu!

― Mie poţi să-mi spui, spun calm, încercând să îndulcesc conversaţia. Nu sunt supărat pe tine. Vreau doar să ştiu.

― Nu sunt îndrăgostită de tine!

Hotărârea cu care o spune mă face să fiu din ce în ce mai confuz. M-am înşelat?

Se apropie de fereastră. Îşi strânge braţele la piept, supărată. Subiectul ăsta ne incomodează pe amândoi, nu doar pe ea. Sunt stânjenit de faptul că trebuie să pun întrebări atât de directe, mai ales întrebări atât de delicate. Sentimentele ei pentru mine au fost o grijă acum mult timp şi nu vreau să cred că o vom lua de la capăt.

Sunt zeci de motive pentru care nu vreau să fie îndrăgostită. Sute. Milioane chiar. Şi sunt motive bune. Puternice. Motive care ne ajută să funcţionăm. Motive pe care, în ciuda percepţiei mele, cândva am fost cât pe ce să le fac praf.

Totuşi, în ciuda convingerii cu care o rosteşte, eu unul nu sunt convins. Ceva îmi spune că mă minte. Ceva îmi spune că încearcă să joace rolul vieţii ei.

― Nicole...

Mă ridic de pe pat şi înaintez spre ea. Tresare când o prind de umeri ca să o întorc cu faţa la mine şi, pentru o clipă scurtă, mă aştept să se ferească. Nu o face, însă. Cu curaj mă lasă să-mi trec mâinile pe umerii ei şi pe gât, până când îi cuprind faţa între palme ca s-o oblig să mă privească în ochi.

Astfel nu are cum să mă mintă. Se spune că ochii sunt oglinzile sufletului. Aş citi în ei ceea ce nu poate spune cu gura, căci ochii ei nu au încercat niciodată să mă mintă.

― Nicole, spune-mi, îi cer. Nu e ca şi când n-am mai fost acolo.

― Am mai fost, recunoaşte. Şi ai văzut cât de bine ne-a mers.

― Da, dar de data asta e diferit. Ştii de ce nu putem face asta. Nu e sănătos. Pentru noi, lucrurile nu au decurs cum ar fi trebuit să decurgă ca să putem s-o facem şi să şi reuşim.

― Nu e cazul să vorbim despre asta, se încăpăţânează. Nu sunt îndrăgostită.

E incredibil cât de bine se poate stăpâni. Mă uit la ea uluit cum mă priveşte fără să trădeze nimic. Ochii ei mă mint de data asta. Nu ştiu cum aş putea să explic de unde şi cum ştiu asta; pur şi simplu o fac.

Mă minte.

Cu maxilarul încleştat de furie, mă apropii de ea. Mă aplec spre gura ei încet, în ciuda impulsului de a ţipa. Nu suport să mă mintă. Nu ea. Îmi place să cred că merit mai mult decât să mă privească în ochi şi să mă mintă în faţă.

O simt încordându-se lângă mine. Respiraţia ei se accelerează şi acum expiră zgomotos printre buzele întredeschise, trădându-şi astfel emoţiile.

Însă abia când i se taie genunchii şi aproape că leşină în braţele mele, cu o secundă înainte să o sărut, îmi dau seama că emoţiile pe care le simte sunt imense.

― La naiba, Nikki!

O pun înapoi pe picioarele sale. Dacă ştiam că ăsta e preţul pe care trebuie să-l plătesc ca să-mi confirm bănuiala, preferam să trăiesc neştiutor.

O conduc până la pat, unde se aşază ameţită, şi îmi iau mâinile de pe ea, trecându-le prin păr. E a doua oară când mă pune într-o asemenea situaţie, în care nu ştiu ce să fac. E a doua oară când mă gândesc chiar şi pentru o clipă scurtă, dacă să aleg între inimă şi minte.