Cinci milioane de motive

Capitolul 35

Ultima mea zi de concediu e însorită și fierbinte. După-amiaza mă prinde pe hamacul din spatele casei și cu Nikki întinsă pe pieptul meu, încercând amândoi să stăm cât mai nemișcați, ca să nu ne răsturnăm. Nu ar fi prima oară când Nikki ar cădea de pe el, însă ar fi prima oară pentru mine.

Și, evident, ne gândim la lucruri diferite. Cu toate că Nikki nu spune nimic, știu că mintea ei e în continuare la Cohan, așa cum a fost în ultimele două zile. E tristă și adesea meditativă, de parcă ar căuta prin sufletul său chiar și cea mai mică șansă pe care să le-o ofere. Iar eu știu că are nevoie de ei. Știu că se întreabă cum ar fi să-i primească în viața ei. Știu că se întreabă și dacă ar fi fericită cu ei.

Iar eu... ei bine, eu încerc să-i distrag atenția, pentru că e mai mult decât vizibil faptul că se frământă prea mult.

― Când mă întorc la service, o să cer o mărire de salariu, mormăi.

― Crezi că e o idee bună? mă întreabă încet și cu un ton fără vlagă, evitând să se miște.

― Trebuie să încerc. Dacă nu mi se oferă, o să-mi schimb locul de muncă. Sunt sigur că voi găsi altceva în orașul ăsta.

Nikki își ridică țeasta cu păr cârlionțat și mă privește cu ochii ei mari și inocenți, arătând puțin confuză de subiectul pe care l-am ales.

― De ce vrei o mărire? vrea să știe.

― E simplu, zâmbesc. Vreau să avem o nuntă frumoasă.

Întreaga ei față se luminează și pare chiar uimită de faptul că vreau o nuntă, nu o cununie restrânsă. Nikki mă cunoaște foarte bine. La început chiar am vrut ceva restrâns, care să cuprindă doar câțiva prieteni, însă ceva mă face să mă răzgândesc în privința asta. Poate faptul că vreau să o fac fericită și că știu că o nuntă în adevăratul sens al cuvântului e ceva ce i-ar mai ridica moralul.

― O nuntă? întreabă mirată. Cu rochie?

― Mai ales cu rochie, chicotesc. E obligatorie. Nu te poți prezenta la altar în blugi.

― Știi, nu e necesar să ceri o mărire sau să-ți schimbi locul de muncă, adaugă pe un ton prudent.

Și deja știu unde vrea să ajungă. Nikki a mea nu se lasă niciodată.

― Adică, știu că te pricepi la toate și că ți-ai găsi cu ușurință un alt loc de muncă, dar ție îți place să lucrezi la service și nu cred că patronul tău o să-ți accepte cererea de mărire. Aici aș putea interveni eu.

― Vrei să-mi bați șeful? blufez, chicotind.

― Nu mă lua peste picior, Seth! Vorbesc serios. Aș putea să mă angajez.

Amuzat, îmi ridic ochelarii de soare de pe nas și o privesc poznaș cum se uită la mine cu speranță. Acum, că avem un motiv bun pentru a face niște schimbări, își forțează norocul.

― Ok, mormăi.

― Ok? întreabă uimită.

― Da. Dacă vrei neapărat să lucrezi, cred că putem face o excepție.

― Pot merge și la colegiu. Adică, le pot face pe amândouă.

Pufnesc.

― În niciun caz! Și așa vom avea puțin timp liber în care să ne vedem, în ciuda faptului că locuim împreună. Dacă le-ai face pe amândouă, ne-am vedea o dată pe an.

― Mda, e o idee proastă.

Se întinde din nou pe pieptul meu.

― Cred că poți să-ți iei un an liber de la studii.