Cinci milioane de motive

Capitolul 13

Ies din apă când o maşină străină opreşte în faţa cabanei. Iau prosopul de pe şezlongul gol şi mă apropii de noul venit, curios să aflu cine e şoferul, căci mă îndoiesc serios că maşina sport care a sosit e a proprietarului. Imediat ce ajung în dreptul ei, sunt surprins să-l văd pe Noah coborând cu un rânjet larg şi îmbrăcat în haine de vară, cu un tricou şi pantaloni până la genunchi.

― Drăguţi şlapi! îi spun amuzat.

― Şi eu mă bucur să te văd, Seth! Ai îmbătrânit.

Izbucnind în râs, îl îmbrăţişez scurt şi îl bat pe spate, bucuros de revedere. Nu l-am mai văzut de aproximativ... zece ani. Din seara în care am plecat spre Colorado cu Nikki cu tot.

― Nici cu tine nu mi-e ruşine, mormăi când mă retrag.

― Hai, lasă-mă cu poveştile astea. Unde e?

― Unde e ce?

― Cine! Unde-i Nikki? Sunt tare curios.

Simt cum zâmbetul îmi cade şi mă uit buimac în jur. Toată lumea e afară, doar ea nu. După ce am urmărit-o toată dimineaţa mutându-şi micul dejun dintr-o parte în alta a farfuriei fără să înghită nimic, îmi dau seama că nu am mai văzut-o.

― Să fiu al naibii dacă ştiu, mărturisesc. Kristen, unde-i Nikki? o întreb pe aceasta, distrăgându-i atenţia de la grătarul care fumegă în faţa ei.

Şatena ridică vag din umeri. La fel ca restul, pare să fi fost ocupată cu friptura pe care cu siguranţă n-o să o mănânc. Niciunul dintre ei nu arată ca şi când ar şti ce face.

― Cum poţi să pierzi o persoană? se încruntă Noah, nedumerit.

― N-am pierdut-o, mârâi. E pe aici pe undeva.

Pornesc în căutarea ei, lăsându-l pe Noah să se prezinte de unul singur prietenilor mei. Intru în cabană şi mă opresc în prag, ascultând. În afară de linişte, nu aud nimic.

Ies înapoi afară şi îl văd pe Noah arcuindu-şi curios o sprânceană. Nu am nevoie de o oglindă ca să ghicesc ce expresie am pe chip. Iritare şi puţină spaimă.

Cobor grăbit cele două trepte ale verandei şi ocolesc cabana. Un murmur ca un plâns îmi atrage atenţia. Cotesc şi o zăresc pe Nikki ghemuită la pământ, sprijinită de trunchiul unui copac şi hohotind cu putere. Şi, dacă n-ar fi imposibil anatomic, stomacul mi-ar cădea în călcâie la cât de greu îl simt.

Nu mă vede apropiindu-mă de ea, cu pieptul încărcat de o emoţie care pare să-mi sfâşie sufletul. Cu genunchii strânşi la piept, micuţa mea plângăcioasă are capul ascuns în braţe şi plânge necontenit, crezând că nimeni nu o aude.

Mă opresc în faţa ei şi abia acum constat cât de tare îmi tremură genunchii. E atât de nefericită. În ciuda a ceea ce mi-a spus cu atâta convingere, nu e în regulă.

Lăsându-mă pe vine, îi ating blând creştetul capului, iar ea tresare, ridicându-şi brusc faţa scăldată în lacrimi. Din albaştri, ochii ei sunt acum roşii şi pleoapele sale sunt umflate, pesemne că plânge de ceva timp.

― Nikki...

― N-am nimic, se grăbeşte să spună, ştergându-şi rapid obrajii. Mi-a intrat ceva în ochi.