Cinci milioane de motive

Capitolul 11

Camioneta se opreşte brusc la jumătatea drumului dintre oraş şi cabană. Dean coboară de la volan şi îmi face semn din cap să mă dau jos din pick-up. Abia după ce o fac, văd Jeep-ul proprietarului tras pe dreapta pe partea cealaltă a străzii, cu capota ridicată.

Îmi dau ochii peste cap. Fix de asta aveam nevoie acum, să o fac pe bunul samaritean cu munteanul ăla ţicnit, care acum ne priveşte cu speranţă.

― Ce coincidenţă să i se strice maşina tocmai când trecem noi, bombăn în bărbie, urmându-l pe Dean spre Jeep.

― Probleme cu maşina, domnule? îl întreabă prietenul meu de îndată ce ajungem în dreptul lui.

Munteanul ne priveşte pe rând, ştergându-şi mâinile cu o cârpă murdară.

― S-a stricat sărăcia! Nu mai porneşte.

― Atunci aveţi noroc, rânjeşte Dean, bătându-mă pe spate. Amicul meu e cel mai bun mecanic cu care v-aţi putea întâlni vreodată în viaţa asta.

Domnul Mitchell îşi saltă curios sprâncenele, studiindu-mă la foc rapid. Nu ştiu ce caută, căci cu siguranţă n-am diploma de specializare lipită pe frunte.

― Ăsta da noroc!

Se dă un pas înapoi şi îmi face semn să mă apropii de maşină şi să arunc o privire sub capotă. Doar mă aplec peste ea ca să verific conexiunile dintre baterie şi motor şi îmi dau seama ce e în neregulă.

― Aţi venit cu ea până aici? îl întreb nedumerit.

― Ei bine, sunt destul de sigur că n-am împins-o.

― Interesant, mormăi mai mult pentru mine. Nu seamănă deloc cu un covor plutitor, ca să meargă pe bază de magie. Bateria e vinovată.

Munteanul îşi înclină capul, privindu-mă acum apreciativ.

― S-a descărcat nemernica?

― E şi ăsta un fel de-a spune, replic suspicios. Lipseşte.

Domnul Mitchell se apropie de maşină şi îşi vâră capul pletos sub capotă, holbându-se în gol la locul unde ar fi trebuit să fie bateria Jeep-ului său fiţos.

― Să fiu al naibii! exclamă uluit. Mi-au furat bateria!

Dean se întoarce spre mine şi se încruntă. În sfârşit pare să intre şi el la suspiciuni. Adică, cum ar fi putut să-i fure cineva bateria din mers?

Mă trag înapoi şi arunc o privire discretă pe bancheta din spate, prin geam. Zăresc ţeava lungă a unei puşti ieşind de sub o pătură verzuie şi îi fac semn lui Dean ca s-o vadă şi el.

Când îmi ridic ochii pe muntean, observ că se uită lung la mine, apoi se uită undeva în spatele meu, în direcţia camionetei mele. Imediat ce aud portiera trântindu-se, îmi dau seama că Nikki e cea care i-a distras atenţia.

― Intră în maşină! mă răstesc la ea, făcând-o să se oprească în mijlocul străzii. Acum!

― Las-o să rămână, îmi cere domnul Mitchell.

Da, sigur. Ăsta ar fi ultimul lucru pe care l-aş face acum, să o las să se apropie de el şi de puşca de vânătoare din maşină.