Cinci milioane de motive

Capitolul 25

Ora șase dimineața mă prinde în bucătărie, încercând să pregătesc cafeaua. N-am dormit deloc, așa că expresorul nostru vechi devine brusc mai dificil decât o problemă de matematică. Nu reușesc să-l pornesc, indiferent cât de tare apăs pe buton sau câte rugăciuni spun în gând. Chiar am nevoie de o cafea care să-mi limpezească mintea, căci lucrurile au luat o întorsătură neașteptată aseară.

Până la urmă, Nikki a dormit în camera ei, asta doar pentru că am fost incapabil să deschid gura și să-i spun că se înșală. Mi-o doresc, dar tăcerea mea a dat cu totul altceva de înțeles, apoi n-am mai fost suficient de curajos să mă duc după ea și să-i explic. Niciodată n-am fost mai prost decât am fost aseară.

Și totuși, cum ar fi trebuit să-i spun? „Nu, Nikki, te înșeli. Chiar te vreau lângă mine, deși te-am cerut în căsătorie imediat ce era să mori."? Acum că ea pune totul sub semnul întrebării, instantaneu o fac și eu și devin confuz de propriile sentimente, deși n-ar trebui.

Tot ce știu în momentul de față este că o iubesc. Oh, și cât de mult o mai iubesc! Atât de mult încât nu îmi pot vedea viața fără ea.

Pierdut în gânduri, mă trezesc cu Nikki chiar în dreptul meu și primele lucruri pe care le observ la ea sunt craterele de sub ochi. Nu pare să fi dormit mai mult ca mine, dar cel puțin nu a plâns.

― Nu astfel mi-am imaginat că o să fie, îi spun iritat, vorbind printre dinții încleștați. Nu să dormim în camere separate după doar o zi de când am ajuns înapoi acasă. Dacă știam că lucrurile vor sta astfel, nu mai plecam de la cabană.

― Seth...

― Nu, Nikki. Nu te-am cerut în căsătorie din cauza fricii. Nu m-am culcat cu tine pentru că eram speriat, ci pentru că te iubesc. Nu-mi pot da seama cum te poți gândi la un alt motiv.

Își apleacă privirea spre mâinile ei, care și le frâmănântă stresată. Indiferent că îi explic ceea ce trebuia să-i spun aseară, nu pare deloc convinsă.

Clatin din cap și mai apăs de câteva ori pe butonul de pornire a expresorului, încercând să-l pornesc. Încă e prea dimineață pentru o astfel de discuție. Sunt obosit atât fizic, cât și psihic. Am obosit să mă mai gândesc la încurcătura asta.

― Nu l-ai băgat în priză, îmi spune încet.

Cu un pufnet, apuc cablul expresorului și constat că are dreptate. Ștecherul nu e băgat în priză. Ar fi trebui să-mi amintesc de asta, dat fiind faptul că eu sunt cel care l-a scot înainte să plecăm în vacanță.

― Doamne, ce idiot sunt! chicotesc.

Îl bag în priză și pornesc expresorul dintr-o singură încercare. Când mă întorc spre Nikki, o observ punând inelul de logodnă pe blat și zâmbetul îmi piere atât de repede, încât parcă nici n-a fost acolo.

― Nicole, ce naiba înseamnă asta?

Apuc inelul între degete și aproape îi scot ochii cu el, făcând-o să dea un pas înapoi.

― Mă despart de tine, răspunde cu voce joacă, de parcă i-ar fi teamă să vorbească.

― De ce? întreb surprins. Pentru că am fost eu atât de prost seara trecută, încât n-am reușit să te contrazic la timp? Ei bine, îți spun acum.

Trântesc inelul înapoi pe blat și o apuc de bărbie, ridicându-i fața ca să nu-mi mai evite privirea.

― Te-ai înșelat. Sentimentele mele pentru tine sunt cât se poate de reale. Nu m-am sacrificat, așa cum ai impresia.