Cinci milioane de motive

Capitolul 2

― Nikki?

Un geamăt înfundat mă face să-mi întorc capul în dreapta, spre uşa mereu închisă. Cumva, în subconştient, ştiu că Nikki nu e acolo, că n-ar trebui să-mi fac griji pentru ea şi că ăsta e doar un blestemat de coşmar, dar asta tot nu mă opreşte să mă clintesc din loc şi să pornesc în direcţia zgomotelor. Mereu fac asta. Atât de des am avut coşmarul ăsta, încât ştiu deja la ce să mă aştept şi ce am de făcut. Uşa din faţa mea nu se deschide dacă apăs pe clanţă şi împing. Mi-a luat în jur de trei coşmaruri să înţeleg că e încuiată şi că se va deschide doar dacă bat.

Şi bat. Dincolo de uşa a cărei vopsea e sărită pe alocuri, se aud paşi. Paşi greoi. Persoana din cealaltă încăpere cu siguranţă nu are eleganţa şi graţia unei femei, aşa că înţeleg din prima clipă că e bărbat. Ştiu asta. Mereu e aceeaşi persoană, mereu îmi deschide acelaşi bărbat. Mereu şi mereu şi mereu.

Domnul Kimble îşi fixează privirea albastră şi furioasă în ochii mei, iar un fior rece îmi străbate imediat coloana. În spatele lui, o siluetă stă ghemuită lângă un fotoliu jerpelit şi murdar, plângând cu o putere înspăimântătoare. Şi, deşi mereu am acelaşi coşmar, niciodată nu înţeleg din prima clipă de ce plânge; nu reuşesc să pricep până nu văd cureaua din piele din mâna domnului Kimble, strâns înfăşurată în jurul pumnului. Nici măcar rănile vizibile de pe trupul plăpând al creaturii de lângă fotoliu nu mă fac să înţeleg mai repede ce se întâmplă.

Şi, ca întotdeauna, chiar în momentul în care îmi ies din fire şi năvălesc peste bărbatul din faţa mea, gata să-l pedepsesc, mă trezesc. Rupt de oboseală şi cuprins de o furie nebună în aceeaşi măsură în care sunt cuprins de neputinţă.

Întotdeauna se întâmplă asta! Întotdeauna mă trezesc înainte să am satisfacţia de a-i strivi faţa gândacului care mi-a bântuit nopţile din ultimii zece ani. Mă simt pe deplin nesatisfăcut şi pe punctul de a-mi ieşi din minţi.

Arunc pilota de vară de pe mine şi mă ridic la marginea patului, trecându-mi palma peste fruntea transpirată. Dacă nu aş şti prea bine că Nikki doarme dusă în camera de alături, probabil aş face o criză frumuşică de nervi, cu urlete şi tot tacâmul. M-aş descărca cu siguranţă pe tot ce mi-ar ieşi în cale.

Dar cum Nikki doarme, dat fiind faptul că ceasul abia îmi arată ora trei dimineaţa, înghit blestemele care îmi stau pe limbă cu riscul de a-mi rămâne blocate în gât şi îmi croiesc drum spre bucătărie pentru o bere rece – singura capabilă să-mi stingă focul din interior.

Trântit pe canapea, sorb leneş din sticla care îmi îngheaţă mâna, butonând totodată telecomanda. O maltratez fără pic de milă, apăsând tare pe butoanele-i de cauciuc, de parcă asta m-ar putea face să mă simt mai bine şi m-ar lecui de herghelia de draci din capul meu.

Da, vezi să nu. Singurul lucru din lumea asta, care m-ar lecui odată pentru totdeauna de nesatisfacţia pe care o simt, ar fi să-l pocnesc pe domnul Kimble direct în faţă. În ciuda celor zece ani care au trecut, petrecuţi departe de oraşul în care soţii Kimble convieţuiesc încă, nu reuşesc să mă împac cu gândul că nefericitul acela continuă să respire; mă nemulţumeşte să ştiu că e viu şi nevătămat, în timp ce eu mă lupt împotriva gândului sumbru de a-l căuta şi de a-i pune capăt, de a-l face să regrete tot ce a făcut în toată viaţa lui de creatură nefericită.

Scârţâitul discret al uşii camerei lui Nikki mă distrage de la gânduri şi de la meciul de baseball în reluare. Abia îmi pot reprima zâmbetul când aceasta se aşază lângă mine, înfăşurată strâns în pătura ei verde şi pluşată. Un zâmbet cam strâmb, ce-i drept, căci încă nu m-am liniştit pe deplin.