Cinci milioane de motive

Capitolul 20

Zorile mă prind la fel de treaz şi cu capul burduşit de gânduri. Deşi s-a luminat de ceva timp, nu mă încumet să o trezesc pe Nikki, care doarme atât de adânc pe pieptul meu. Nu mă încumet pentru că e obosită şi nu mă încumet pentru că nu ştiu ce să-i spun în momentul în care se trezeşte. După tot ce s-a întâmplat seara trecută, n-am mai vorbit. Am făcut duş, apoi am urmărit-o cum doarme, necutezând să închid vreun ochi.

Căci, de fiecare dată când o făceam, simţeam că mă înec.

Mă joc absent în părul ei până când aud un claxon. Bănuiesc că domnul Mitchell e cel care a venit atât de devreme. Îşi anunţă sosirea până când Nikki deschide larg ochii, speriată.

O cuprind mai strâns în braţe. Ea oftează şi îşi lasă capul înapoi pe pieptul meu.

― Trebuie să mergem, îi spun.

― De ce? E doar o zgârietură.

― Te rog, murmur cu speranţă. Nu o să ţi se întâmple nimic rău. Doar te va consulta.

― Am o idee mai bună, îmi spune, ridicându-şi capul de pe pieptul meu şi zâmbindu-mi poznaş. Haide să rămânem în pat toată ziua.

Chicotesc. Nu e o idee rea deloc şi tocmai asta mă amuză. Sunt tentat să o accept în ciuda faptului că Mitchell e jos şi ne aşteaptă.

― Aş vrea, mărturisesc. Dar nu se poate.

― Se poate dacă vrei cu adevărat. Pur şi simplu nu ne dăm jos.

― Şi cu Mitchell ce facem?

― Îl lăsăm să aştepte, vine cu ideea. La un moment dat o să se plictisească şi o să plece.

Mă uit curios la ea, cu o sprânceană arcuită. Deşi rana ei nu pare a fi gravă, ci mai degrabă o zgârietură cât se poate de superficială, încă mă îngrijorează. Dacă nu se vede, nu înseamnă că nu există, nu?

― Jos, Nikki! Haide! o îndemn.

Sar din pat înaintea ei, întinzându-mi spatele amorţit. Se uită la mine lung şi îmi dau seama abia după un minut întreg că sunt gol puşcă şi ea nu e obişnuită. Mă îndoiesc că a văzut prea mulţi bărbaţi dezbrăcaţi. Ochii ei sunt cât două farfurii pline de uluire.

Chicotesc. E puţin stânjenitor, dar nu încerc să mă feresc.

― Haide, Nikki!

― Vin.

Coboară din pat încet. Îşi înfige degetele în pilotă şi pare tentată să se acopere cu ea. Deliberează un moment, înainte de a se ridica în picioare la fel de goală. Se îmbujorează şi se străduieşte să stea dreaptă.

Ieşim împreună din cameră după ce ne asigurăm că perimetrul e liber. Ne strecurăm imediat în baie şi, cât eu dau drumul duşului, Nikki aşteaptă cuminte lângă uşă, muşcându-şi stresată buzele.

Întind mâna spre ea. O aştept răbdător să se strecoare în cabină şi să se vâre sub jetul fierbinte. O împing ca să-mi fac loc lângă ea, spaţiul mic obligându-ne astfel să stăm lipiţi unul de celălalt. Asta nu pare să o ajute prea mult. Nici apa fierbinte şi nici apropierea mea atât de bruscă. Încă nu e obişnuită, deşi seara trecută am făcut atât de multe împreună.