Cinci milioane de motive

Capitolul 28

Seara ne prinde la cumpărături și eu iar împing căruciorul, în timp ce Nikki mă ignoră cu o răutate nou descoperită. Nu-mi dau seama când a încetat să mă asculte, dar cert e că începe să facă doar ce-o taie capul, fără să mai aplece urechea la ce-i spun, mai ales în privința Colegiului. E de nemișcat în decizia pe care a luat-o. Vrea să își continue studiile în oraș și punct, indiferent cât bombăn pe seama asta.

― Nu te mai uita urât la mine, că ți-o iei! o avertizez serios, când se întoarce și îmi mai trage o privire răutăcioasă.

― Nu o să mă bați, spune convinsă.

― Nu mă pune la încercare, iubito. Orice om are o limită de răbdare. Știu că ești supărată pe mine, dar îți vreau binele.

― Ăhă! Deci, vrei să mă trimiți de acasă pentru că îmi vrei binele. Interesant.

Îmi mai trage o privire urâtă, tentându-mă să abandonez coșul și să o pocnesc peste fund. În schimb, strâng mai bine de bară, abținându-mă. Acum o socotesc drept enervantă. Nikki a mea, cea cuminte, a fost înghițită de Nikki cea „să-i scot peri albi lui Seth".

― Chiar trebuie să vorbim din nou despre asta? întreb iritat. Ne învârtim de jumătate de oră prin supermarket-ul ăsta și n-am cumpărat nimic! Am impresia că m-ai adus aici doar ca să mă plimbi ca pe un prost printre raioane.

― Exact de-asta te-am adus aici!

Fir-ar!

― Ajungem noi acasă, bolborosesc și mai enervat. Vezi tu!

― O să mă pedepsești iar, de parcă aș mai avea zece ani? vrea ea să știe.

― Nu e exclus, Nicole! Deloc nu e exclus!

― Află că sunt prea mare să mă mai pedepsești, Seth! Ieși puțin din bula ta fericită și află că am douăzeci de ani deja!

Cad o clipă pe gânduri, apoi spun sec:

― Încă nu m-ai convins.

― Nu mă mai poți trimite în dormitor!

― Ba da, pot. Pot să-ți iau și telefonul, dacă vreau.

Aceasta se oprește din mers lângă raionul cu lactate și se răsucește cu fața spre mine, punându-și mâinile în șolduri.

― Care telefon, Seth? Pe ultimul l-ai spart dintr-o criză de gelozie și nu țin minte să-mi fi cumpărat altul.

― Nici n-o să-ți cumpăr, i-o trântesc. Nu mai vezi niciun telefon, Nicole! Nu până nu-ți bagi mințile în cap.

― Sunt în cap, zevzecule! se răstește. Ale tale rătăcesc aiurea! Înțelege odată că o să merg la ce facultate vreau! De fapt, știi ce? Nu mai merg nicăieri. În loc să-mi continui studiile, așa cum vrei cu atâta ardoare, o să mă angajez undeva, așa cum vreau eu! Ai priceput?

Maxilarul meu e undeva pe jos, căzut de uluire. Nikki a mea, cea cuminte, de fapt a fost înghițită de Nikki cea nesimțită.

Dar nu asta e ce mă șochează.

― Ai priceput sau trebuie să-ți desenez?!

Abandonez căruciorul, o agăț de încheietură, o trag spre mine și o sărut, întorcând-o cu spatele spre sursa surprinderii mele.

Soții Kimble.

Habar nu am ce caută părinții lui Nikki într-un supermarket din Parker, Colorado, dar cert e că prezența lor e dovada vie că soarta e o jigodie.