Cinci milioane de motive

Capitolul 31

Opresc camioneta lângă mașina lui Cohan, imediat ce o găsesc în parcarea unui bar, la o oră destul de târzie. Să văd că e încă aici nu mă surprinde prea mult. Dacă aș fi fost în locul lui, nici eu n-aș fi plecat. Și, cel mai sigur, mi-aș fi petrecut noaptea exact ca el.

Deși nu-mi place cum s-au așezat lucrurile, trebuie să recunosc că îl înțeleg pe Cohan. I-am înțeles și reacția. După ce îți regăsești copilul după douăzeci de ani ai tendința de a o lua razna. Asta a făcut și el. A luat-o razna și, ținând cont că îl găsesc într-un bar, bănuiesc că se află deja pe butuci.

Sar din camionetă și înaintez spre intrare, pregătindu-mă de o discuție ca la carte, în care sper să se lămurească toate aspectele. Am de gând să-i spun totul, de la A la Z, fără să mă dau după deget. Nu mai contează dacă asta o să-mi aducă probleme. Vreau ca Cohan să înțeleagă că nu am de gând să îl țin departe de fiica lui, dar că sunt și pregătit să-l înfrunt, în cazul în care vrea să mă țină pe mine departe de ea.

Îl găsesc la bar, cocoțat pe unul dintre scaunele înalte și răsucind în degete un pahar aproape gol. Privește pierdut spre TV-ul micuț și suspendat deasupra, unde rulează un meci de baseball, așa că nu mă observă așezându-mă pe scaunul de lângă el.

― Vreau ce bea și el, îi cer barmanului.

― Sigur, Seth! rânjește acesta. Dar prima oară...

Scoate de sub tejghea un coșuleț și îl întinde spre mine.

― Cheile de la mașină, amice, îmi explică de îndată ce vede că nu pricep ce vrea de la mine. Nimeni nu pleacă de aici la volan, dacă are de gând să bea tărie.

Clipesc surprins, apoi mă uit lung la cheile de la mașina mea cea nouă. Nu mă lasă deloc sufletul să le dau cuiva, darămite unui barman pe care habar nu am dacă l-am cunoscut personal vreodată. Cert e că el pare să mă cunoască pe mine.

― Atunci, dă-mi apă, replic iritat. Cheile nu ți le dau nici mort!

Barmanul ridică din umeri și ascunde coșulețul la locul lui.

― Să fie cu lămâie? mă întreabă amuzat.

― Vreau apă, omule!

Acesta ridică mâinile în semn de predare și se îndepărtează. În schimb, Cohan se întoarce spre mine puțin cam turmentat.

― Știi că te lua peste picior, nu? mă întreabă. Eu cred că a făcut asta pentru că n-ai vrut să-i dai cheile. În orașul meu, barmanii fac asta pentru a mai fura câte ceva, nu pentru că își fac prea mari griji pentru siguranța oamenilor.

― Tu i-ai dat cheile? vreau să știu.

― Da, replică prompt. Nu țin lucruri de valoare în mașină. N-au decât să-mi fure volanul, dacă vor, că altceva n-au ce să ia.

― Poate că ar trebui să treci și tu pe apă, îl sfătuiesc. E bună la organism.

Cohan își privește paharul chiorâș.

― Atunci, ce bine că poșirca asta conține șaptezeci la sută apă, nu? Are doar aromă de whiskey.

Barmanul se întoarce cu apa mea. Mi-o trântește cam nervos în față, apoi pleacă bombănind la spălat de pahare.

― Vezi? întreabă Cohan cu o mină inocentă. Ai enervat barmanul, băiete. Nu e deloc frumos ce-ai făcut.

Se sprijină de umărul meu și aproape cade de pe scaunul pe care stă cocoțat. Se pare că poșirca aia nu e atât de rea precum spune. Asta, ori a băut mai multe decât îmi pot imagina.