― Cum sunt?
Întrebarea pe care Nikki o pune nu e adresată mie. Noah îşi ridică privirea spre ea, arătând oarecum uimit.
― Părinţii mei, îi explică. Cum sunt?
Înghit în sec. Întrebarea asta îmi displace. Nu credeam că are astfel de interese. Însă e complet normal să vrea să ştie cum sunt, în ciuda nemulţumirii mele. Şi eu aş fi fost curios dacă eram în locul ei.
― Foarte departe de tine, aşa cum trebuie să fie, mormăi eu.
Nikki îmi aruncă o ocheadă scurtă înainte să-şi mute atenţia pe Noah. El pare încurcat de întrebare şi îmi dau seama că l-a prins pe picior nepregătit, ca pe mine. Se uită la mine ca şi când mi-ar cere aprobarea.
― Ăă... Sunt cam aceeaşi ticăloşi, mărturiseşte. Nu s-a schimbat mai nimic.
― M-au căutat?
Întregul corp mi se încordează. Ea nu ştie. Nu i-am spus niciodată despre conversaţiile mele cu Noah, conversaţiile despre părinţii ei.
― Nikki, chiar vrei să vorbim despre asta? o întreb agitat.
Sper ca răspunsul ei să fie negativ. Nu e pregătită să afle adevărul. Nu vreau să ştie că părinţii ei nu au căutat-o niciodată.
― Trebuie să ştiu, îmi spune.
Ochii ei mari mă privesc rugători, prinzându-mă din nou în capcana lor. Nu pot să mă mai uit în ei, aşa că îmi mut atenţia pe focul din faţa noastră.
― Nu, murmură Noah încet.
Instinctiv o cuprind pe Nikki cu braţul, pentru că ştiu că răspunsul ăsta are să o rănească. Nu e ca şi când mişcarea mea ar ajuta-o într-un fel, însă fac tot ce pot.
Când mă uit la ea, observ apogeul dezamăgirii. E o expresie pe care am sperat să nu o văd niciodată pe chipul ei. Apoi se schimbă. Seriozitatea ia locul dezamăgirii şi o aud spunând răspicat:
― Foarte bine au făcut!
Îmi arcuiesc curios sprâncenele. Nu mă aşteptam la asta, sincer să fiu.
Noah se îneacă cu berea.
― Poftim? întreabă bulversat. Nu te deranjează?
― Nu aveam oricum mari aşteptări de la ei. Eram doar curioasă dacă s-au schimbat. Se pare că nu.
Cad pe gânduri. Inevitabil, încep să compar lucruri. Părinţii mei ar fi luat-o razna dacă eu aş fi dispărut atât de subit şi la o vârstă atât de fragedă. Nu ar fi renunţat niciodată să mă caute. Ar fi înnebunit de grijă şi pe mama ar fi măcinat-o speranţa până în ultima clipă a vieţii sale. Părinţii mei nu au fost deloc ca părinţii lui Nikki, dar chiar şi aşa mă întreb cum soţii Kimble pot trăi cu ei înşişi. O făptură ca Nikki ar merita fiecare gram de interes, speranţă şi grijă. Soţii Kimble ar fi trebuit să înnebunească încă din momentul în care cea mai mare comoară a lor a dispărut.
Mama ar fi plăcut-o pe Nikki. A fost genul de femeie care iubea copiii si, indiferent ai cui erau, mereu i-a tratat ca şi când ar fi fost ai ei. În ciuda acestor lucruri, eu sunt singurul copil al lor.
Aşadar, sunt mai mult decât sigur că mama ar fi iubit-o pe Nikki şi ar fi văzut în ea exact genul de femeie de care am nevoie în viaţă.
CITEȘTI
Cinci milioane de motive
Romance― Eu nu te înţeleg, sincer să fiu, continuă să bombăne. Ai dădăcit-o pe fetiţa aia. Practic, ai şters-o la nas de muci. Iar acum vrei să-mi spui că nu simţi nimic pentru ea? Toate drepturile rezervate.