Cinci milioane de motive

Capitolul 36

― Seth!

Tresar și, instantaneu, dau cu capul de capota ridicată sub care m-am ascuns încă de dimineață. Îi trag lui Jim o privire urâtă, înainte să dau drumul cheii franceze să cadă pe podeaua service-ului.

― Ce vrei? îl întreb în doi peri. E a treia oară când mă întrerupi.

― Tot a treia oară e și când dai cu capul de capota aia, rânjește. Unde ți-e gândul?

Eu știu unde mi-e gândul, dar n-am de gând să-i spun și lui. Și nu, în niciun caz nu mi-e la mașina pe care mă chinuiesc să o repar și care stă în service de vreo două luni.

― A venit iubițica ta, aia ce nu măsoară mai mult de un metru și o speranță, continuă el, amuzat. Cică vrea să vorbească cu tine.

― Nikki?

― Ai mai multe iubite atât de scunde?

Îmi dau discret ochii peste cap și înhaț cârpa de pe capotă, ștergându-mi mâinile murdare.

― Jim, când o că încetezi să fii atât de dobitoc? îl întreb curios.

Rânjetul lui dispare ca prin farmec, ajungând să se uite la mine ca la mașini de lux.

― Dar ce-am spus?

Îl ignor și trec pe lângă el, ieșind din service, observând-o pe Nikki lângă o mașină străină și vorbind cu nimeni alta decât doamna Cohan. Grăbesc pasul spre ele, încruntat și iritat totodată. Trebuia să mă aștept la asta. Trebuia să mă aștept ca soții Cohan să apeleze la o altă strategie de a-i intra sub piele lui Nikki, iar iubițica mea cât un metru și o speranță pare a fi pe cale să cadă sub vraja mamei sale.

― Nicole?

Bruneta se răsucește spre mine, cu un zâmbet uriaș pe buze, un zâmbet care îi luminează întreaga față. În schimb, doamnei Cohan îi dispare zâmbetul cu totul de îndată ce dă cu ochii de mine. Mă privește de parcă eu sunt sursa principală a nefericirii sale.

Ignorând-o și pe ea, așa cum mi-am ignorat colegul, mă apropii de iubita mea și îi sărut delicat buzele pe care le țuguie la mine amuzată.

― Ce se întâmplă? întreb derutat.

Nikki deschide gura, însă doamna Cohan i-o ia înainte, replicând sec:

― Am înțeles că ție trebuie să-ți cer acordul pentru a bea o cafea cu fiica mea.

Deși nu-mi place deloc tonul ei, nu mă grăbesc să-i răspund. Înțeleg printre rânduri că Nikki a refuzat să plece cu doamna Cohan fără să mă anunțe în prealabil, iar asta pare să o supere pe femeia care acum mă privește răutăcios. În mintea ei probabil că se petrece un fel de avalanșă, dat fiind faptul că, în cazul nostru, rolurile sunt încurcate. În mod normal, eu ar fi trebuit să-i cer ei acordul pentru a ieși cu Nikki, nu invers.

Iar situația nu mă dezamăgește. E straniu.

― Vrei să ieși în oraș? o întreb pe Nikki, evitând intenționat să vorbesc direct cu doamna Cohan.

― Ieșim la o cafea, zâmbește.

― Putem vorbi între patru ochi?

Zâmbetul ei frumos pălește, însă nu mă refuză. Prinzând-o de mână, o trag mai departe de doamna Cohan, la o distanță de la care sunt sigur că nu ne aude.

― Nu poți aștepta până termin aici? întreb cu speranță.

― O să fie în regulă, Seth, oftează. E doar o cafea.