Cinci milioane de motive

Capitolul 34

O urmăresc cum își împachetează hainele și simt cum mi se rupe sufletul când o văd atât de îngrijorată. Cu toate că se abține să nu pună prea multe întrebări, cuta de încruntare de pe fruntea ei spune multe. Nu e pregătită să-și părăsească locuința, așa cum nu sunt nici eu pregătit să-mi las viața în urmă.

Nu știu dacă o să o pot lua de la capăt. Gândul ăsta mă face să-mi trec palmele peste chip, stresat. De fapt, adevărul este că nu știu nici ce o să se întâmple mâine, darămite în viitor. Dacă vom reuși sau dacă vom eșua.

Dar, ce mă stresează cel mai tare, este gândul că fac o greșeală imensă să o oblig pe Nikki să treacă din nou prin asta. E vizibil îngrijorată de viitorul incert pe care i-l înșir în fața ochilor și, totuși, în ciuda acestui fapt, o văd tăcând și înghițind, cu toate că habar nu are ce se întâmplă.

― Oprește-te, îi cer într-un final, iar ea se oprește din împachetat, ridicându-și privirea confuză spre mine. Nu mai face nimic. Doar... lasă-mă să mă gândesc puțin.

― Te-aș putea ajuta, dacă mi-ai spune ce s-a întâmplat, propune.

― Nikki, tocmai asta e problema. Nu știu cum să-ți spun.

― Începe cu începutul. I-ați găsit pe părinții mei? De fapt, pe...

Flutură din mână, confuză. Nici eu nu știu cum să-i numesc, darămite ea.

― I-am găsit, îi spun calm.

― Și? I-ați confruntat?

Puțin spus. Cohan a făcut mai mult decât să-i confrunte. S-a asigurat că nu or să mai apuce ziua de mâine sau ziua în care să se apropie din nou de fiica lui. Doar că asta nu prea are logică pentru mine. Nimic din ce s-a întâmplat în noaptea asta n-are vreo logică pentru mine. Eu, unul, aș fi vrut să aflu de ce mi-au distrus viața, luându-mi singurul copil pe care îl am, dacă aș fi fost în locul lui Cohan chiar și pentru câteva clipe. Aș fi pus întrebări.

― Iubito, tot ce am vrut să fac este să-i sperii suficient de tare, cât să plece din oraș, dar a apărut Mitchell și a schimbat toată situația.

― Mitchell?

― Da. A...

Bătăile puternice în ușă mă întrerup și un val de teamă pune stăpânire pe mine, val care mă face să transpir instantaneu. Gândul că ar putea fi poliția, îmi face inima să bată cu putere și să o privesc pe Nikki speriat. Nu mă tem de siguranța mea, cât mă tem de faptul că, de una singură, s-ar putea să nu se descurce. Am crescut-o în așa fel, încât să fie dependentă de mine.

― Stai aici, îi cer, ridicându-mă de pe saltea.

Ies din dormitor și dau nas în nas cu Noah, care are în mână bagajul cu care a venit. Pare a fi gata de plecare, doar că persoana din spatele ușii s-ar putea să-i încurce grozav planurile.

― Nu deschide, mă sfătuiește.

― Trebuie să deschid.

Bătăile devin și mai insistente și, într-un final, îmi iau inima în dinți și deschid. Cohan e cel care dă buzna înăuntru, neinvitat. Mârâind, trântesc ușa în urma lui și mă răsucesc spre el, pregătit să-l fac ferfeliță. Până la urmă, din cauza lui trebuie să-mi părăsesc casa.

― Te-ai țicnit de tot?! tun înfuriat. Ce naiba a fost aia?

― Chiar așa, omule! intervine Noah, la fel de înfuriat. Ce dracu a fost aia? Acum vom avea cu toții probleme din cauza ta.