Cinci milioane de motive

Capitolul 17

Ajung la cabană abia spre seară, însă nu intru. Pe fereastră observ că toţi sunt strânşi în bucătărie pentru a servi cina, inclusiv Nikki. Şi cum presupun că nu e pregătită să dea ochii cu mine, rămân afară şi iau loc pe verandă, pregătit să aştept.

După doar zece minute, uşa se deschide şi Noah iese ţinând în mână o farfurie. O pune lângă mine înainte de a se aşeza pe aceeaşi treaptă şi a-mi zâmbi stângaci.

― Te-am văzut aici, se scuză el.

Împinge farfuria mai aproape de mine. Arunc o singură privire asupra ei şi ştiu cine a pregătit-o. Nikki a avut mereu obiceiul să mi-o taie în bucăţele mici, numai bune de băgat în gură.

E mâncarea mea preferată. Ori încearcă să mă ademenească, ori sunt paranoic şi farfuria asta nu înseamnă nimic, deşi aş vrea.

― Încă nu e pregătită, îmi spune Noah, întrerupându-mi şirul gândurilor. Mai aşteaptă puţin înainte să dai ochii cu ea.

― N-am zis nimic, mă apăr.

― Ştiu, dar văd pe faţa ta dorinţa de a da buzna în casă.

Noah ştie să mă citească. Aş da într-adevăr buzna în casă, dar nu o fac. Rămân pe verandă şi înfig iritat furculiţa într-un cub de friptură de vită, vârând-o grăbit în gură. O mestec încet doar ca să nu vorbesc. Noah mă priveşte atent, pe jumătate amuzat şi pe jumătate... nu ştiu.

― Am invitat-o din nou în oraş, îmi mărturiseşte de îndată ce se asigură că înghit.

― Lasă-mă să ghicesc, îi cer. A acceptat.

― Aş fi vrut eu. M-a refuzat. Iar.

Chicotesc. Nici eu nu ştiu de ce mă amuză asta. Ar fi fost o idee bună să înceapă să iasă cu Noah, deşi nu mi-ar fi convenit neapărat. Poate că el ar fi fost în stare să o facă fericită.

Expresia lui tâmpă mă face să râd şi mai tare.

― Ce te hlizeşti? Încă n-ai auzit tot şi presimt că nu o să mai rânjeşti aşa după ce ţi-o voi spune.

― Ce ar mai fi de auzit?

Vâr în gură o altă bucată de friptură.

― Nikki a început să-şi petreacă din ce în ce mai mult timp cu Oliver.

Şi mă înec. Cel care râde acum e Noah şi o face în hohote, în timp ce eu tuşesc de parcă aş vrea să-mi scuip plămânii.

Oliver. Aşa îmi trebuie. Oarecum era de aşteptat. Oliver e oportunist. A profitat de situaţie şi s-a strecurat cumva sub pielea ei, iar Nikki nu l-a împiedicat.

Arunc furculiţa în farfurie, simţind cum toată pofta de mâncare îmi dispare subit. Aş fi preferat să iasă cu Noah, căci îl prefer mai mult pe el. Cel puţin el nu arată ca şi când singurul scop al său ar fi să-i intre în chiloţi.

― Poate că...

― Se ţineau de mână, mă întrerupe Noah înainte să-i caut lui Nikki vreo scuză. Au fost cât pe ce să se sărute, doar că prezenţa mea a amânat evenimentul.

Oftez. Aşadar, m-am înşelat în privinţa ei. Caută să se răzbune pe mine pentru că ştie că nu-l plac pe Oliver când îi dă târcoale. Vrea să mă rănească la rândul ei şi o parte din mine simte durere în momentul de faţă. Partea aceea care o place mai mult decât ca pe o soră.