Cinci milioane de motive

Capitolul 12

Acelaşi coşmar, doar că... mai diferit. Bat în uşă, iar domnul Kimble îmi deschide. Nikki e tot lângă fotoliul jerpelit din centrul încăperii. Stă pe podea şi plânge, acoperită de răni, însă nu mai e aceeaşi Nikki. Creatura cu cei mai frumoşi ochi pe care i-am văzut vreodată e mai mare. Nu mai e aceeaşi copilă de zece ani, dar e la fel de speriată. Nikki din coşmarul ăsta are în jur de douăzeci şi e incredibil de slabă, murdară şi... înspăimântată.

Blocat cu ochii pe ea, nu-l observ pe domnul Kimble plecând de lângă mine. Apare lângă Nikki şi îşi pregăteşte încet cureaua, apoi o ridică asupra ei.

De îndată ce o loveşte, sunt smuls din somn de propriul urlet. În primele clipe am senzaţia că inima stă să-mi plesnească în piept. Îmi înfig degetele în speteaza canapelei, panicat. Mă simt tremurând cu forţă şi obrajii mi-s scăldaţi în lacrimi.

Plâng.

Nu mi s-a mai întâmplat până acum. De fapt, niciodată n-am fost atât de speriat de un coşmar încât să mă trezesc urlând. Să mă trezesc atât de transpirat încât mi-e scârbă de mine şi de tricoul care mi se lipeşte de piept. Îmi şterg faţa cu podurile palmelor, stânjenit de propriile lacrimi.

A fost doar un coşmar. A fost doar un coşmar. Asta e mantra pe care mi-o repet în minte ca să mă calmez. A fost într-adevăr un coşmar, însă ceva îmi spune că a fost şi o privire aruncată într-un fel de univers paralel. Probabil ăsta era viitorul lui Nikki dacă eu nu m-aş fi hotărât să o iau cu mine în Colorado.

Încerc să-mi potolesc respiraţia furtunoasă când aud paşii grăbiţi de la etaj. Un minut mai târziu, Nikki e lângă mine şi mă priveşte speriată, aprinzând veioza de pe măsuţa de cafea.

În momentul în care îmi vede faţa scăldată în lacrimi, ochii ei se măresc şi mai mult. Niciodată nu am lăsat-o să mă vadă atât de vulnerabil şi de speriat. Mereu am fost eu cel care o calma pe ea când visa urât.

― Seth...

― Sunt bine, mormăi. Doar un coşmar.

― De ce dormi aici? mă întreabă, oftând.

Se uită în jurul ei, ochii oprindu-i-se pe sticla cu tărie pe care Dean mi-a cumpărat-o de la magazin. E pe jumătate goală.

Imediat îşi apleacă privirea în poală, la mâinile ei împreunate. Are o expresie vinovată, ca şi când ar şti că ea e principalul motiv pentru care am simţit nevoia să beau. Şi are dreptate. Ea e motivul pentru care beau.

― Îmi pare rău, murmură încet, continuând să se joace cu degetele.

― Pentru ce?

― Că te-am pus în postura asta. Am fost egoistă. M-am gândit doar la mine.

Îmi scarpin barba, încruntat. Deşi are dreptate şi în privinţa asta, evit să o aprob. Nu ar ajuta cu nimic.

― E bine să te gândeşti la tine. Am vorbit cu Dean, schimb brusc subiectul, iar ea se uită nedumerită la mine. Nu e necesar să pleci. Voi sta la el o perioadă.

O undă de dezamăgire îi traversează ochii imenşi, de păpuşă, dar nu e ca şi când nu m-aş fi aşteptat la reacţia asta.

― Crezi că asta e cea mai bună soluţie?

― Trebuie să fie, pentru că alta nu am. Între timp, o să te gândeşti la ce vrei să faci mai departe. Dacă vrei să iei un an pauză sau dacă vrei să te înscrii la colegiu.