Am să te iubesc până la ultima suflare

Capitolul 34

          Jessica - prezent

   Mi-am șters o lacrimă de pe obraz și am simțit cum inima mi se frânge:
-Cole a murit în acea noapte.
Bunica privea în jos când spunea acele cuvinte iar degetele ei strângeau cu putere lănțișorul.
-A fost cea mai oribilă noapte din viața mea. Am simțit la propriu, cum am pierdut totul. M-am simțiți atât de pierdută...încât am crezut că nu o să mai fiu niciodată fericită.

Alba- 18 ani

   Timpul s-a oprit în loc.
   Zilele treceau.
   Nopțile treceau.
   Durerea era la fel.
   Agonie.
   Senzația de amorțeală nu voia să dispară.
Orice activitate era inexistentă.
Până în momentul în care am mers la înmormântarea lui Cole, nu am făcut altceva decât să zac pe canapea.

Nu a fost multă lume la înmormântare. Am fost un grup restrâns dar nu îmi păsa. Nu mă interesau nici cuvintele preotului.
Tot ce mă interesa era că el murise.
În momentul în care i-au coborât sicriul în mormând și au început să arunce pământ în el am izbucnit în plâns și am făcut o adevărată criză.
Ben a fost nevoit să mă ridice pe sus și să mă târasacă de acolo.
Nici că îmi păsa.
Tot ce îmi doream era să mă întind lângă Cole și să rămân cu el acolo pentru totdeauna.

O săptămână mai târziu

Nu pot să dorm.
Nu pot să mănânc.
Nu pot să respir.
Singurul lucru pe care îl pot face e să mă gândesc. Să revăd acele imagini cu el plin de sânge și întins pe iarbă. Cu sicriul lui....
Singurul lucru la care mă pot gândii e că eu sunt aici iar el e mort.
El a murit ca eu să pot să trăiesc.
Cred că era pentru a mia oară când mi-am spus acea afirmație dar a fost prima dată când am înțeles cu adevărat ce înseamnă.
Am sărit de pe canapea atât de repde încât am dărâmat câteva cărți și paturi.
Eram desculță.
Am început să cotrobăi prin casa lui Ben în căutarea păpucilor mei.
M-am uitat sub canapea și sub masă.
Am auzit pași pe hol și Ben a apărut în sufeagerie:
-Alba? Ești bine?
-Mai bine decât am fost în toate zilele astea! Am înțeles Ben ! În sfârșit am înțeles!
Tot nu găsisem nenorociții de păpuci.
Nu conta. Aveam să merg desculță.
Am trecut pe lângă Ben:
-Unde mi-e geanta? Unde...unde mi-e telefonul?
-Iubito? Ce se întâmplă?
-Trebuie să îmi găsesc pantofii! Trebuie să îmi găsesc telefonul....
- Alba, vorbește cu mine! Mă sperii.
Ben încerca să mă facă atentă dar mintea mea era prea ocupată.
Am ajuns la ușa casei și când am vrut să pășesc afară am fost trasă inapoi:
-Alba!
-Trebuie să plec Ben!
-Unde, iubito?
-Cole...trebuie să plec!
Am dat să plec din nou dar Ben m-a prins mai bine de umeri:
-Alba, Cole...nu mai e. Nu ai unde să te duci.
M-am incruntat. Credea că am înnebunit:
-Știu că nu mai e, Ben. Exact asta e ideea. Cole a murit ca eu să pot să trăiesc. Iar eu am de gând să profit de sacrificul său. Eu și Cole am avut un jurământ. Un plan pe care trebuia să îl urmăm imediat ce absolveam liceul și aveam destui bani.
Am arătată în jur:
-Am absolvit și am strâns destui bani. E vremea să plec.
-Alba. Nu poți să pleci așa. Trebuie să te gândești....
Am scuturat din cap:
-Trebuie să plec acum.
-Alba...
I-am luat fața între degetele mele și nu l-am lăsat să vorbească:
-Nu înțelegi, Ben. Trebuie să plec acum.
Și așa și era. Nu exista nici un motiv pentru care să mai pierd o clipă. Am văzut cât de repde se poate schimba cursul vieții.
Așa că dacă clipa pe care o trăim nu e momentul perfect să facem ceva, atunci care e acela?
-Dar nu poți să faci asta. Unde o să mergi? E o nebunie!
-Exact! Acesta era planul.
-Care?
-Să nu avem unul.
Am dat din cap:
-Tot ce ne-am dorit vreodată eu și Cole a fost libertate.
Libertate. Ben a scuturat din cap:
-Nu te pot lăsa să pleci așa. E mult prea nebunesc.
Am scuturat din cap și am încercat să sune cât mai blând când am spus:
-Nu înțelegi, Ben. Nu îți cer permisiunea. E alegerea mea. Îmi pare rău, Ben, dar plec.
Mă ridic pe vârfuri și îi depun un sărut ușor pe buze apoi mă îndepărtez de el.
Ies din casă și dispar fără să mai privesc înapoi.