Știi? Eu te-am mai sunat de revedere,
De nopți șoptite
Și de dor să-mi fii,
Dar mi-a răspuns doar gândul a durere
Că tu demult nu vrei să mă mai știi...
Ți-am scris mereu la vechea ta adresă
Unde credeam,
Sau m-ai mințit că ești,
Dar mi se-ntorc scrisorile, deschise,
Și toți poștașii lumii-mi bat la ușă
Și-mi strigă vorbe grele de ocară,
Că i-am trimis,
Ca-ntr-un blestem străvechi,
Într-un pustiu de unde te-ai mutat,
Spre sufletul în care nu mai locuiești.
Atunci ți-am scrijelit cu Luna,
Nopți la rând,
Câte-un cuvânt,
Să-ncapă printre stele,
Dar tu ștergeai cu ploaie,
Și cu vânt,
Și punea spații nesfârșite
Și stinghere,
Care să dea cu mine de pământ,
Să mă amestece cu dorurile mele,
Să-nvăț că nu ți-am fost și că nu-ți sunt.
Dar, vezi? În fiecare dimineață,
Ca un nebun,
Ca ultimul nebun,
Îți șterg ușor grădinile de ceață,
Îți trimit Soare,
Îți sărut fereastra,
Îți pun pe pleoape zborul meu căzut,
M-atârn de ușa ta cu disperare,
Îți sărut cana-n care torni cafeaua,
Aștept, plângând, să îți aprinzi țigara,
Apoi mă fac, a mia oară, nevăzut...
