Azi sunt nebunul care iese-n stradă,
Ținând în mână, parcă vinovat,
O cupă cu un vin atât de vechi,
De parcă toate-aromele din lume,
Curgându-mi, aprige, prin brațul înghețat,
Mă tot īndeamnă să te strig prin parcuri,
Să mă ascund pe după felinare,
Să scriu prin frunze, cu piciorul stâng,
Un nume ce ți-aș da, la întâmplare...
Nebun să fiu, tot n-aș putea-nțelege
Cum îmi tot vii și tot mereu îmi pleci,
Cum felinarelor le este dor de mine
Și-mi luminează-n ceață pașii reci...
Nebun să fiu, nu te-aș putea iubi
Așa cum ceața face-n seara asta,
Tot răscolindu-mi, fără explicații,
Pe sub castanii morți, un dor de tine...
Și cum, din intonații ne-nțelese,
Tot suflă un pian în câte-un munte,
Jurându-mi, pe păduri nestrăbătute,
O repetabilă întoarcere în mine...
Nu te-nțeleg, nebună-nchipuită,
Ce înțelegere ți-a reușit și azi,
Plimbându-mă sub Luna zăpăcită,
Te simt cum îmi tot cazi și iar îmi cazi
În cupa murdărită cu tot vinul
Ce-l beau, īnchipuit, sub steaua ta,
Și-ți caut printre astre tot sublimul...
De parc-ar trebui să fii a mea...