Iartă-mi femeie umărul pe care
Din când în când îmi plânge neputința
De-a strange între pleoape tot abisul
Prin care mi se plimbă neființa.
Și-mi iartă, de poftești și ai răbdare,
Cascadele de vorbe ce-amețesc
Atunci când, spuse în șuvoaie arbitrare,
Doar de timpanu-ți de mătase se lovesc.
Și-acuză-mă, pierduta-mi regăsită,
Pentru tot umbletul de care, vinovat
Mă fac, căzându-mă în fiece secundă,
Deși-s mereu la fel, sau m-am schimbat…
