Era, cel mai probabil, miezul nopții
Iar strada-ntunecată și pustie,
Pe unde se plimbase mai devreme,
Învăluită-n rochie de seară,
Mariè Mariè, un trist copil al sorții,
Se cufunda încet, încet în ceață,
Întrezărindu-se, din vreme-n vreme,
Sub felinarele cu pâlpâiri discrete,
Foșnind din umbre roșii, de castani,
Și pașii moi ai mâțelor absente...
La ceasul 'cela, fără vreun motiv,
La ușa veche, mirosind a gaz,
Bătu cu degetele reci și hotărâte,
Un vânt care, deși-i departe ceasul,
Grăbea fără să i se ceară socoteală,
Plecarea de pe tristul portativ,
A ultimei bătăi de gong dintr-o pendulă
Ce odihnea, bătrână, la parter,
Unde din când în când, plângând ușor,
Mariè Mariè citea din epopeea
În care o iubea un cavaler.
De sub o pălărie gri, de catifea,
Clipind timid și lăcrimând ușor,
Doi ochi albaștri strigă printre gene,
Gonind paloarea triștilor obraji
Și-nvolburând șuvițe lungi și blonde
Ce-i cad pe umeri în cascadă grea:
"Nu azi! Nu pot acum! Nu vreau să mor!
Nu când, din depărtări neînțelese,
La primul gong al nopții, chiar acum,
Îmi șade-n palme prima lui scrisoare!
Mai lasă-mă un timp, să îl citesc!
Mai lasă-mă să simt ce mult mă doare!"
Dar gongu-și bate ultima bătaie
Iar ușa se deschide, scârțâind...
De-afară, toamna intră în odaie
Și umflă draperiile, morbid,
Pianul zdrăngăne-n falset o melodie
Iar candelabrul fumegă-n fâșii...
"Am revenit!" șuieră aspru, vântul...
"Te-am așteptat!" șopti Mariè Mariè...
