Aripile îmi sunt arse
De sărutul tău albastru,
De căderea vinovată,
De devreme și târziu,
De opac,
De-nsingurare,
De rocadele absurde
Ale unicei regine
Care-mi ia, dintr-o suflare,
Somnul plin de rubiniu...
Prin dureri anticipate
Urlă dinții tăi a moarte,
Iar din nopți justificate
Ochii tăi îmi ard absurdul...
Fugi femeie de îmi bate
Pe pereți, în mii de cuie,
Sufletul plimbat prin cețuri
Unde singur, nevăzutul,
Plimbă caii albi ai Lunii,
Îi rotește sistematic
În absurde acolade,
Mame triste-ale furtunii!
Fugi, femeie!
Fugi odată!
Lasă gandul herghelie
Să îmi zbată sub copite
Amăgirile nocturne!
Fugi, femeie, și te-mbată
Cu blesteme cochilie
Repierdute, regăsite,
Pe un mal la Marea Moartă!
