Femeia asta are sufletul albastru
Ca liniștea,
Ca perna de alături,
Ca un sărut în vânt,
Fără vreo țintă,
Ca un prea matinal rostit
"Mi-e dor de tine",
Ca o poveste neînchipuită.
Femeia asta are cer sub pleoape,
Dar buzele...
Ah! Buzele șoptesc în roșu-aprins
Cuvinte ne-nțelese,
În dialecte moarte,
Mușcate,
Suspinate
În patul interzis.
Femeia asta cere, comandă, poruncește,
Apoi coboară ochii,
Iar ochii se supun,
Închiși în palme albe
În care mări
Și vânturi,
Blesteamă,
Înspumate,
Dorinți ce nu se spun.
Femeia asta este mai rea ca fericirea
Pe care, nenăscută,
O ține-ascunsă-n plete!
Femeia asta doarme în pat
Cu nemurirea,
Și numai vinul aspru,
Amestecat cu sânge,
Băut din cupe sparte,
Ar mai putea s-o-mbete!
Femeia asta este,
Întreagă,
Un blestem!
Să o iubesc,
Mi-e frică!
Să n-o iubesc,
Mă tem!
