În orașu-n care-s viu
Doar o zi pe săptămână,
Merg pierduți toți cetățenii
Neținându-se de mână...
În orașul ăsta gri
Doar eu, vin, seară de seară,
Călcând apăsat asfaltul
Și privind chiorâș la lună,
Mă așez pe câte-o bancă,
Văd țânțarii cum se-adună
Și mă cert cu trecătorii
Care merg, ținând în mână
Jumătate de umbrelă,
Câte-o carte recitită
Și își șterg încet sudoarea
De pe fața rătăcită.
În orașul unde tu,
Ignorând legile firii,
Vii mereu și pleci adesea
Ca-ntr-un carusel nebun,
În orașul ce mi-l bucuri
Când îi schimbi mereu adresa,
În orașul ăsta mic,
Nu sunt trist dar mă supun.
Dar orașul meu, femeie,
Circul trist al pătimirii,
E orașu-n care zilnic,
Fără legi și explicații,
Înfrunzesc mereu salcâmii
Pe sub care mersu-mi cinic
Răvășește câte-o frunză,
Sperie câte-un motan,
Dar urmează-aceeași lege,
Zi de zi și an de an.
Din orașul ăsta, astăzi,
Îți trimit prima scrisoare
Dintr-un șir bolnav de vorbe
Care, fără vreun păcat,
Curg aiurea, zgomotoase,
Ca un stol nebun de vrăbii
Adunate sistematic
Pe-un acoperiș stricat.
