Pe vremea când mușcam din fericire
Ca dintr-un fruct ce nu ne-a fost permis,
Era un han la margine de fire
În care, orice-ai fi cerut, plăteai cu-un vis.
Pe-atunci, la hanul 'cela s-au oprit,
Pe rând, cei ce mergeau spre alt soroc,
Împătimiți ai roților absurde
La care miza e supremul nenoroc.
Azi stă în poartă doar hangiul orb,
Simțind cu nepăsare depărtarea...
În ochiul stâng îi crește-un pui de corb
Care îi răscolește nemișcarea.
"În hanul ăsta nu au voie gânduri!"
Strigă hangiul către nicăieri...
Doar la răstimpuri, rătăcite vânturi
Aduc miros de putred și de ieri...
Pe vremea când mușcam din fericire,
La hanul ăla m-am oprit și eu...
Și doar un pui de corb îmi dă de știre
Că "ieri" a devenit, tiptil, "mereu"...
