Uneori, sufletul mi-e noroi mirosind a acru, a dorințe putrezind în plasma nepăsării…
Alteori, sufletul mi-e statuie de ciment, purtând pe umeri un coș cu fructe murdare de renunțările unor păsări nepăsătoare…
Doar din când în când, în timp ce îmi doarme, sufletul mi-e plin de golurile lăsate să se rostogolească pe treptele care vin de nicăieri și duc spre nicăieri, scârțâind sub fiecare pas, bălăngănindu-se la fiecare adiere de gând neîmblânzit, pierdut într-o sălbăticie care nu-i a lui…
