Să te ador mi-ar fi atât de simplu...
Dar caii albi care ascund în coamă
Dureri,
Și plânset,
De demult apuse,
Și-mi joacă în copite necuprinsul,
Lasându-mă mirat,
Și împietrit,
Chircit în zborul care-ncet, încet, se frânge,
A urlet,
Și a chin
Și-a nerostită,
Nescrisă carte-n care sfinți nebuni
Mă tot blamează ca pe-un desfrânat,
Căzut primordial
În patimi interzise,
Aceiași cai, turbați de nemurire,
Îmi amintesc mereu care mi-e rostul:
Să te urăsc până la nesimțire,
Până la locul unde, indecis
Îmi e sărutul ars de ne-mplinire,
Și unde palmele nu pot atinge carnea,
Iar dinții care mușcă sângeriu,
Îmi răscolesc cuvinte negândite,
Prin feluri de-a dormi, ce nu le știu...
