Makari

Prolog

Încă de când eram mică bunica obișnuia să-mi spună că trebuie să iubesc și să prețuiesc ceea ce am, înainte ca viața să mă învețe să iubesc ceea ce am pierdut. Atunci nu am înțeles la ce se referea, probabil era și vârsta fragedă pe care o aveam, însă acum când simțeam că lumea se prăbușea în jurul meu și eu odată cu ea, cuvintele ei îmi erau clare ca apa răului. Îi simțeam până și atingerea blândă pe creștet și vocea dulce ce-mi încânta auzul precum cea mai frumoasă melodie ascultată vreodată. Îmi părea atât de rău că nu le-am putut descifra mai devreme, deoarece simțeam cum sufletul mi se făcea scrum, iar eu nu eram capabilă să opresc focul. Dacă aș fi știut ce însemnau, le-aș fi urmat cu sfințenie, aș fi avut grijă, numai ca să-mi feresc inima de o viitoare lovitură, care ar putea-o aduce în stadiul de a rămâne doar un organ sterp și incolor.

Am fost învățată să iubesc și să prețuiesc chiar și cele mai mici sau nesemnificative lucruri din viață, să mă bucur de tot ceea ce-mi oferă și să mă mulțumesc cu ceea ce am. Iubeam oamenii, în ciuda faptului că ei nu mă iubeau sau poate nu aveau motive să o facă. Nu îi puteam învinovăți sau judeca, deoarece erau liberi să facă ce-și doresc. Nu-i puteam urî pentru că ura nu era de mine. Ea nu făcea altceva decât să-mi întunece sufletul, îl distrugea și anihila ființa umană. Din acest motiv, preferam să văd binele în omenire, ci nu răul. Vedeam iubire până și în cele mai întunecate suflete, eram construită din iubire, chiar dacă uneori lumina nu se afla la celălalt capăt al tunelului. Eu speram și credeam cu tărie faptul că există lumină chiar și în cele mai întunecate locuri, trebuia doar să ai curajul să o vezi. Erai înconjurat de întuneric, dar așa era și soarele. El tot strălucea falnic pe bolta cerească, nu?

Acum că am pierdut nu o persoană, ci două, înțelegeam cu adevărat vorbele pline de înțelepciune ale bunicii. Trebuia să fi iubit la timpul potrivit, nu când totul s-a spulberat ca un castel de nisip sub valurile mărețe ale mării. Dar dacă am iubit și nu a fost suficient? Poate eu nu am fost îndeajuns de bună sau am iubit ceva ce nu merita? Am iubit mereu, dar poate nu am avut curajul să spun întotdeauna ceea ce simțeam. Am iubit de când mă știu și nu m-am lăsat nicio dată cuprinsă de ură, chiar dacă poate ar fi trebuit să o fac. Iubeam în egală măsură cu cât sufeream, dar niciodată nu am lăsat să se vadă câte lovituri sau răni avea sufletul meu. Trăgeam adânc aer în piept și mă încurajam de una singură, punându-mi un zâmbet pe buze și continuând să lupt, chiar dacă îmi simțeam sufletul ostenit și trupul fără vlagă.

Prima persoană pe care am pierdut-o mi-a făcut viața mai bună și m-a iubit, cum poate nu ar fi făcut-o altcineva pe această planetă înconjurată de mii de suflete, dar niciunul nu se compara cu al lui. A fost inima și sufletul meu. Mi-a fost alături de când mă știam, m-a susținut și m-a ajutat să trec peste toate piedicile ce-mi stăteau în drumul către propria fericire. Era motivul miilor de zâmbete și râsete. El a fost cel care m-a învățat să cred în oameni, să sar peste obstacolele pe care viața mi le oferea de-a lungul anilor și să mă bucur de fiecare rază a soarelui ce-mi mângâia chipul. Mi-a arătat că ploaia e cel mai frumos fenomen dacă vei avea curajul să experimentezi, să nu te mai ascunzi sub o umbrelă și să îți lași trupul atins de lacrimile cerului. Tot el a fost cel care mi-a dat încrederea că pot face orice în această viață fără nicio frică, deoarece ea nu era altceva decât un obstacol, pe care trebuia să-l depășești pentru a atinge imposibilul. M-a făcut să cred că pot atinge cerul cu degetele, iar acum că a plecat cerul era mult prea departe. Mă simțeam singură și cu sufletul putrezit într-un trup cât se poate de viu. Una dintre cele mai importante persoane din viața mea plecase și mă părăsise în acea lume crudă, unde binele și rău se confruntau zilnic, iar de cele mai multe ori răul învingea.

Despre cea de-a doua persoană aș fi putut spune multe, în ciuda faptului că știam puține. Poate suna ciudat, dar așa era. Aș fi putut scrie o carte, dar tot nu ar fi fost suficient, deoarece exista o mare diferență între a cunoaște o persoană și a pretinde că o cunoști. De cele mai multe ori, avem impresia că știm totul despre un om, îl cunoaștem, însă în realitate nu știm nimic despre el. Nu știm nimic despre viața lui, despre visele sale sau despre planurile de viitor. Ai impresia că-i cunoști secretele și cele mai dureroase bătălii când, de fapt, cunoști doar un detaliu nesemnificativ și un strop din esența durerii persoanei. Timpul trece, iar tu începi să realizezi că persoana pe care tu afirmai cu tărie că o cunoști, e doar un străin cu care ți-ai intersectat privirea din întâmplare pe stradă sau în metrou.

Am crezut că îl cunosc, dar în fapt el mi-a demonstrat că nu știu mai nimic despre persoana sa. A intrat în viața mea ca un hoț și a furat tot ce mi-a mai rămas. Am crezut că el va fi cel care-mi va vindeca sufletul și am trăit cu această impresie până în ultimul moment când a decis să plece. Mi-a adunat fiecare bucățică din inimă și a lipit-o cu grijă, doar pentru ca să o poată frânge din nou. Nu știam motivul, nu știam modalitatea și nici timpul când am ajuns să mă îndrăgostesc de el. Nu știam dacă a fost atunci când i-am privit pentru prima dată ochii glaciari sau când i-am văzut zâmbetul ironic, dar cândva s-a întâmplat. M-am îndrăgostit de el într-un timp necunoscut și o locație străină. Am văzut în el ce poate alte persoane nici nu ar fi observat vreodată. I-am văzut acea lumină care mă îndemna să o ating cu sufletul și cicatricile unor răni, pe care mi-am dorit atât de mult să le vindec dacă mi-ar fi permis să mă apropii de el mai mult. El era asemenea lunii, atât de singur și plin de imperfecțiuni, dar la fel ca ea strălucea când se afla în vremuri întunecate. A fost un păcat periculos îmbrăcat în ochi angelici, care mi-a făcut inima să bată de două ori mai rapid. Poate nu ar fi trebuit, dar l-am iubit în ciuda faptului că nu-l puteam avea sau cel puțin, așa credeam.

Am pierdut două persoane, care mi-au luat cu ei câte o bucățică din inimă și m-au lăsat cu goluri, pe care nu credeam că le va mai putea umple cineva vreodată. Prima mi-a arătat frumusețea lumii, iar cea de-a doua m-a învățat despre iubire, chiar dacă nu a putut să mi-o ofere. Era destul de trist să auzi cum oamenii fac promisiuni despre viitor, dar nu le respectă. Oamenii mereu spuneau lucruri despre cât de mult însemnai pentru ei sau cât de mult te iubeau, dar după o perioadă de timp totul se schimba și nimic nu mai era la fel ca înainte. Poate că am făcut multe greșeli în viață, dar momentul în care am ales să-l iert pentru că a plecat și m-a lăsat cu sufletul plin de răni a fost una dintre cele mai bune decizii. L-am iubit și încă o făceam, dar știam că nimic nu-mi mai putea repara ce el a atins.

Să te îndrăgostești și să iubești o persoană care nu-ți răspunde în aceeași manieră era una dintre cele mai crude și dureroase experiențe, pe care inima le-a trăit vreodată. Oare pe cine ar trebui să învinovățești atunci când ți-ai frânt propria inimă?

Eu am fost ziua, el noaptea. El a fost luna, eu soarele. Două suflete opuse, care așteptau ca într-o bună zi să fie pe același cer.

Hey dragii mei!❤

De ceva vreme am început să scriu la această carte. Este puțin diferită de ceea ce am scris până acum, însă sper să-i acordați o șansă.

Acesta a fost prologul și sper că v-ați făcut o idee cât de cât. Primul capitol va fi postat și el în curând, dar până atunci v-aș ruga să-mi lăsați câte o părere. Chiar aș vrea să știu dacă v-ar interesa o astfel de carte sau nu.

Vă rog să-mi scuzați eventualele greșeli gramaticale sau de ortografie.

Mulțumesc mult pentru atenția acordată.

Vă doresc o zi cât mai frumoasă.x