și totuși cerul poartă năframa câmpiilor
Și totuși cerul poartă năframa câmpiilor,
soarele-i talismanul norilor plângând
raze, oare-i la fel un adio smuls
dintr-un ochi?
Ți-a fost frig că ești suflet între coaste?
Mi-e rău de viață cum morții îi e
foame de mine.
Aceeași secundă a zăcut între
partitura orelor,
ce rezonabil!
Cum e să fii lagună într-o baie de flăcări?
adineauri, se auzeau din copaci
sfori strigând sinucideri,
copiii mâncau pufuleți, da, de zahăr,
ca și cum acei copaci erau un lagăr
de gogoși.
priveau anomalia ca pe un desen animat,
crengile țopăiau pe burta pietrelor.
Cum e să fii stânca văilor?
La fel, piatră, cum gura-i
portalul cuvântului
străbătut de sărut
Cum e să fii inexistența vulturilor,
cum e să exiști doar în locașul poemului?
Oare-i la fel cum o răceală de sine-i asociată c-o gripă?
Sau
cum curcubeul e saliva ploilor?
nu-i de mirare că cercul nu se mai miră,
balerina tot mistuie-n aer
arborele trist,
iar dragostea-i un timp neomodernist ce se scurge
într-o ceașcă de cafea și totuși,
cerul poartă năframa câmpiilor.
CITEȘTI
Poezii în mansarda tăcerii
Poetrypoemul unui om singur și bolnav În mine oasele scrâșnesc a vâlvătaie cum timpul desfășoară în secunde o muză stearpă sedusă în fecunde, sau pe umeri cerul cu unda sa greoaie.. Viermii toți din colon mi se desprind ca-ntr-un abis se cern anchiloz...
