stăteam rezemat
de-ai tăi
iriși
versatili
când din pleoapele tale
de topaz
timpul se crăpa
iar ploile de meteoriți
se surpau
în frânghiile
lacrimilor de metal
de care mă spânzuram
zilnic
între orele 8 și 10 dimineața
eram atât de fericiți
apoi
parcă mă înseram
la țărmul alb
al obrajilor tăi
topindu-mă pe omoplați
precum
două secunde sunt sudate de
femurul unui
portativ marin
așa
se dizolvă arcul lunii
ca o aripă gazată
înnotând
într-o mare de serafimi
atât de fericiți trăiam...
ți-ai deșirat singura aripă pe
care o mai aveai sub
mânecă
și ți-ai desfăcut-o în zbor
să mă pot cufunda
în freamătul
tăcut
al oaselor ei
să ne mutăm amândoi
cândva
într-o glezna de balerină
și să dansăm veșnic
în aceeași entorsă
marină
sau
să invadăm sternul unui fluture
beți de aer
încătușați în briza
de cărbune
cusuți
de-un nerv
molecular
al
amfibienilor
lihniți
ne contopim goi
tatuați pe stromă
profund
ne iubim până când timpul nostru intră în comă
cum ar fi,
etern,
să ne aventurăm
într-o aripă?
nu-i asa că nu ar dura decât o clipă?
decât un sărut al oaselor
pe câmpul norilor
de plumb
tu
nervul meu
aripă
și stromă
în definitiv
și chiar fără motiv
mi-ai simțit
în oase
dragostea enormă?
CITEȘTI
Poezii în mansarda tăcerii
Poetrypoemul unui om singur și bolnav În mine oasele scrâșnesc a vâlvătaie cum timpul desfășoară în secunde o muză stearpă sedusă în fecunde, sau pe umeri cerul cu unda sa greoaie.. Viermii toți din colon mi se desprind ca-ntr-un abis se cern anchiloz...
