Poezii în mansarda tăcerii

album interior II

album interior II

mi s-a retezat ingambamentul
de podeaua inefabilă
a pieptului meu

și inima îmi patina jovială
într-un lighean îmbibat cu cereale
în patul meu inflamabil
mă cufundam ca o
nicovală
în pereții unei cutii
craniene
așadar
am simțit că mă spânzur de ferestrele
unui cuvânt
încă nerostit 
neîmpachetat
în negarea existenței mele

ce plăcut e să nu exiști
să nu respiri
să ai certitudinea
grosolană
că trăiești
fantezia unei incertitudini
să te miști
să implori
să ai habar
să te doară
amănuntul unui fapt insignifiant
să te risipești în ghearele
ceasului întors
timpul
galopând
frenetic pe coaja unei scurte tragedii comice
precum cenușa orelor desfrunzite
in jgheabul gurii mele
mă clatin
cu fața spre spațiul secundei
ce plăcut e să fii
durerea
unui glonț
ce nu există

ce superb e să știi
că holocaustul
s-a materializat
în umbra unor farfurii zburătoare
precum stelele spărgându-se
în frunze
și să nu-ți pese
de războaie
de moarte
nici nu ai avea cum
de vreme ce timpul
nu i s-a dat voie
vreodată
să încapă
în canalul imund al ochilor tăi

doar vasele de sânge
mai au inspirație
culoarea roșie înflorește
în mov
ca un cărbune șters
în boarea unui curcubeu
lăuntric
apoi
absurdul acestui labirint
mă înfometează
doresc șervețele
ca să-mi pot înlătura rănile
de organe
am simțit oare
că însăși lumea-i un cub
prin care talibanii
aleargă îngroziți
de negură

iar eu
primesc cubul ca pe un timp
extrem de fragil
mă joc cu el
mă transfigurează într-un
sertar ce miroase a goliciune
îmi dau seama cât de norocos pot
fi să nu mă aflu în el
pentru că
zi-mi tu,
singură virgulă

te doare că vei putrezi
cioplită
în trunchiul acestor cuvinte
dar fericită că nu aparții
unei convenții
unui lacăt imoral al
dizarmoniei
sau îți vei resemna existența
apartenența
amarnică a unui semn de întrebare?