Poezii în mansarda tăcerii

dereglare sentimentală

simt nevoia aberantă de a mă îndrăgosti
și de a fi iubit
precum o palmă de oase
îmi smulge
speranța unui vis
erotic
mă îndrăgostesc în fiecare zi
de copaci
de frunzele lor
amputate
chiar de singurătatea
frunzelor
panicate pe iarba
caniculară a unui obraz de nisip
plâng atunci când copacii
se prăbușesc în genunchi
pe burta goliciunii
a unui ochi de cucuveaua
mai de grabă praful unei pietre
rămâne mocirla în care corpul
pomilor devine întemnițat
sub odiosul fir al ierbii
rămășițele lor
se sparg
în fluturi
precum freamătul unui amurg
tumular se
desface în crizanteme decadente
tremuratul inocent al ierbii
este atât de înspăimântător
îndeosebi
când nu ai pe nimeni
cu care să poti discuta
despre tremuratul ei

observ
tot în singurătate-mi
moartea furnicilor
pe catafalcul
din birou

era al tatălui meu
a uitat să moară
promit că îi voi aduce aminte
când oasele
lui
nu vor mai alerga pe
holurile abstracte ale
noianul din conac

se vor dezbrăca anotimpurile
de secunde
va rămâne tăcerea unui
greiere surd pe
chipul unui cizme

orb am fost când
la fereastră
nu am putut să o zăresc
precum o umbră camuflată
în umbra altei umbre
poate orice moarte devine
suportabilă
când ai un umăr alb
pe care să plângi
când totu-i inundat în negru
ce abstractizare a unei drame inutile
nu-i cool să mai fii trist
nu-i cool să mai fii singur
nu mai e la modă să iubești
sau să mori
iubind

absurd
mi-am dat seama că nici măcar nu
trăiesc
într-un conac
absurd mi-am dat seama că
oasele tatălui meu
putrezesc de mult în catafalc
absurd mi-am dat seama că-i absurd
să trăiesc lângă un geam
atâta timp
încât am uitat că există timp

mă îndrăgostesc în fiecare zi
de copaci,
dar ei oare se îndrăgostesc de mine?
dar ei oare vor muri pentru mine?
dar
oare
cândva
aceeași cucuvea
sau poate altcineva
ar îndrăzni să se spanzure
de copacul de care sunt îndrăgostit?