VI habitat spart
te-am sechestrat într-un poem
iar eu m-am ascuns
în spatele
cuvintelor
în cripta oaselor tale
ca într-un habitat
fără oxigen
mă degradez în surâsul
sternului tău
încet
precum o rază a vieții
se prelinge
asupra unui tic-tac
amorf
mă doare strofa
în care te-ai născut
încât
s-au spart versurile
de stratosfera
celor două clavicule
de care mă spânzur
fericit
că ai fost părtașa
acestei sinucideri
fericit
că te-ai sfărmat
în carcasa
ochilor mei
vameși
în trupul tău
naufragiaza
decadent
edenul pe o partitură
infimă de caiac
iar eu te strâng
între pleoape
ca pe o lacrimă
ce fărâmă granița
obrazului cu buzele
ca pe o primăvară
gata să erupă
din aripa unei flori
ca pe un ultim răsărit
pe o luntre degradată
te strâng între pleoape
în scheletul
irisului meu spart
te strâng
precum se ghemuiesc
stalactitele
într-o
degradată peșteră africană
m-ai clasutrat în oftatul
deleter
al unei octave
în carnea unei secunde
în craniul
desfrunzit
al
sângelui meu
te dizolvi
și mă iubești
platonic de romantic
mă
sugrumi
în omoplați
precum
învelișul unei palme
se topește la atingerea
unui obraz
te spanzuri de strofele mele
și-apoi
mă strângi între
clavicule
precum un geamăt
este sechestrat
în vârtejul unei dureri
nesfârșite
te iubesc
CITEȘTI
Poezii în mansarda tăcerii
Poesíapoemul unui om singur și bolnav În mine oasele scrâșnesc a vâlvătaie cum timpul desfășoară în secunde o muză stearpă sedusă în fecunde, sau pe umeri cerul cu unda sa greoaie.. Viermii toți din colon mi se desprind ca-ntr-un abis se cern anchiloz...
