de-o vreme
mi se tot
descompune soarta în
umbra pașilor tăi
în poiana
vocii tale
se topesc cuvintele
într-un noian
albastru
ce vreme abstractă
mă turbur deasupra
umbrei
rezemat de un pas
decadent
timpu-i retezat
de unda șoaptelor
miroase a
noiembrie în scorbura
pașilor tăi
nu-i frig în poemul acesta
tremur
doar de nevoia de a exista
în ghețarul unui cord
m-am camuflat
într-o câmpie
păsările de pe cer
purtau în aripi aceeași decadență
declinul
imita culoarea ierbii
într-un sânge auriu
tuna a negru
într-un verde murdar
iar tu dansai
într-o lavă de umbre
pe iarba-mi vâscoasă
încă mă doare
clipa unei șoapte
nerostite
te miști
precum umbra acestor frunze
ce invadează
sternul orelor
am rămas fără timp
s-a descompus
safir
în gravura norilor
ce câmp desfrunzit
te-am idolatrizat
ca un orb
cerșind imagini
precum o gură
implorând să i se descoase cuvintele
ca un copac
căruia
i s-au sinucis
frunzele
de-o vreme
tot îți simt
pașii ce dansează
pe câmpul pieptului meu
plouă cu serafimi
oh
umbră
plouă cu genocid...
CITEȘTI
Poezii în mansarda tăcerii
Poetrypoemul unui om singur și bolnav În mine oasele scrâșnesc a vâlvătaie cum timpul desfășoară în secunde o muză stearpă sedusă în fecunde, sau pe umeri cerul cu unda sa greoaie.. Viermii toți din colon mi se desprind ca-ntr-un abis se cern anchiloz...
