suntem niște ucigași în fiecare zi
ucidem frunzele
strivite sub pașii noștri
vandalizați de umbra soarelui
ne amestecăm privirile în orice
colițisor de bârfă
și ucidem ideile
lăsându-le camuflate într-un cotlon
de conștiință mort
pietrele sunt asasinate de
veninul ierbii
ce crește abstract din trupul lor
uriaș
sunt un ucigaș de vise
le neg existența spirituală prin
însăși disperarea
unui clinchet de oraș
molecular
zdrobit sub arșița unei tălpi
enorme
am omorât viermii
sau porcii
țântarii și timpul
stând pe spinarea unei corăbii
pe care au ucis-o megalodoni
benedictini
ne ucidem speranțele
uitând în umbra lor
oameni
pe care i-am iubit
în trecere
că pe niște pietoni
sau în infinit
precum privim cirstalul
stelelor cum se sparge-n
praf de serafim
ne ucidem pe noi
când ucidem
atâtea vieți
atâta timp
atâta vânt
și-apoi
crepuscular
dintr-un mormânt
se va naște
spațiul unui oftat
întârziat...
ucidem
câinii cătărați pe un coteț
metafizic
pisicile
gravate într-un ghemotoc de aer
sau curând
înfulecăm un ocean de suferință
înghițindu-l cu noduri
de oțel
ucidem
fără să știm
dar conștienți de moartea lor
noi zâmbim
crezând că poate
au murit întâmplător...
CITEȘTI
Poezii în mansarda tăcerii
Poesíapoemul unui om singur și bolnav În mine oasele scrâșnesc a vâlvătaie cum timpul desfășoară în secunde o muză stearpă sedusă în fecunde, sau pe umeri cerul cu unda sa greoaie.. Viermii toți din colon mi se desprind ca-ntr-un abis se cern anchiloz...
