sinucidere
o cucuvea s-a sinucis la ora 5 dimineața,
săraca,
plimba zi și noapte aceeași insectă
între dinți,
s-a sinucis de un nuc,
același nuc de unde îmi beau ceaiul,
am uitat că la o sinucidere sunt părtaș,
acum îi voi fi urmaș,
ce responsabilitate simplă,
va trebui să mă sinucid la ora 5 dimineața, privind același nuc,
și ce dacă?
e același lucru ca și cum asist
la o sinucidere,
pentru-o clipă uitasem că exist.
o cucuvea s-a spânzurat,
inadaptabilă,
mă privea ca și cum sunt complice,
era frig și ceață,
pământ și cer,
timp și frunze...
de ce se sinucide o cucuvea?
era moartă deja?
nu, de mine s-a spânzurat,
iar pentru-o clipă nimic n-a mai existat...
nucul, de teamă, s-a împușcat,
aceeași ploaie, la 5 dimineața,
avea umbrelă, ca să nu cumva
s-o dezavantajez,
și ce?
eu nu-s om?
nu am mai văzut o cucuvea sinucigându-se,
era atât de tristă, își mușca coada
de durere,
ca o pisică ce încă trăiește după
asaltul șobolanilor mâncători
de mațe.
totuși, era frig și înghețasem,
la fel ca ploaia distrată în ceai,
la fel ca scheletul acelei vietăți,
era rece, umedă și vie,
ca și timpul,
o cucuvea s-a sinucis de-un nuc,
îi puteam mirosi tristețea,
aproape c-o pipăiam și eu
o dăruiam ploii,
oare, ca un fum de țigară se stinge
lumea?
ca un ochi complice la o sinucidere
de bufniță?
de ce oare, se sinucide o cucuvea?
CITEȘTI
Poezii în mansarda tăcerii
Poesíapoemul unui om singur și bolnav În mine oasele scrâșnesc a vâlvătaie cum timpul desfășoară în secunde o muză stearpă sedusă în fecunde, sau pe umeri cerul cu unda sa greoaie.. Viermii toți din colon mi se desprind ca-ntr-un abis se cern anchiloz...
