Poezii în mansarda tăcerii

degradare a umbrelor

cândva am fost o umbră
a unei frunze
pe care o zărești
spontan
în arșița unui asfalt noroios
câtă beatitudine
se camufla în aerul de sticlă
în copacii de plumb
sau în gunoiul risipit
de la morgă
știi cât de plăcut e să fii doar o umbră
și să meditezi îngenuncheată  
în durerile corpului tău
și ce dureri poate avea o frunză
de ce m-am dezintegrat într-un
corp uman
când puteam să mă bucur de tăcere
ca și cum timpul nu ar fi decât
un pas umblând în gol
te uiți oare
la frunza pe care o zărești întâmplător
la umbra ei
la viermii ei
umblători prin organe
la timpul ce curge
precum ceara unei lumânări
pe trupul unei umbre
știi cât de liberă se simte o umbră
când nu are oase
ori câtă viață sau moarte
ar îndura un trup
nu va uita ora la care se va naște
în fiecare zi
sau clipa cand va trebui să se așeze
pe șinele de tren
la aceeași oră
mereu
strivit de aceleași gri vagoane
ca o umbră
dizolvată în craniul pașilor tăi
letali
cât de liberă se simte o umbră
dezosată
fie umbra unei frunze
pe-o șosea crăpată
sau însăși umbra unei șosele
sparte în cioburi
sau umbra ciobului spart
umbra unei spărturi
de timp
umbra unui copac
fără crengi
umbra unei crengi fără frunze
sau umbra unui freamăt de-o clipă
tu doar admiri
eșecul
corpului ce te posedă
știi că vei fi strivită de-un bocanc
plin de noroi
sau când asteroizii se vor prăbuși
făcând gropi abstracte în șosea
din gropi va izbucni lava unui
anotimp abisal
atâția copaci tăiați precum
porcii ce-și strâng sângele
de pe șosea
încercând să-l aducă înapoi
în trupuri
iar timpul
ah
chiar timpul și-a dislocat
secundele

aceasta e soarta unei umbre
atâta liniște
când devii neînsemnat
atâta haos și-atâta netimp

de ce m-am dezintegrat într-un
corp uman
când profitam atât de mult
de soarta unei umbre
de ce singurătatea a devenit agonie
dacă în silueta goală a unei umbre
a fi singur este un atu?