Live the Moment || Louis Tomlinson

Capitolul 24

"What doesn't destroy you, leaves you broken instead" - Bring Me The Horizon

Kate's POV

Când ești trist pentru prea mult timp, ajungi să nu mai ai lacrimi să plângi. Ești pur și simplu amorțit și indiferent.  

Este greșit faptul că tot ce vreau să fac este să merg în camera mea, să mă pun în pat, să mă ascund sub pături și să fac timpul să se oprească? 

În majoritatea zilelor, stau ghemuită pe podeaua din baie și încerc să simt ceva. Orice.  

Am crezut că odată cu revenirea lui Louis în viața mea, totul o să se întoarcă la normal, dar nu a fost așa. Mă simt la fel ca înainte, poate chiar mai rău.  

Vreau să fac totul să se oprească? Da. Vreau să mai trăiesc așa? Nu. Vreau să pun capăt vieții mele? Poate. 

Adevărul este că, îmi este teamă. Îmi este teamă să pun capăt la tot. Și știu, că cineva acolo sus nu vrea ca totul să se termine, deoarece în ziua în care am prins curaj și am pus mâna pe o lamă, cineva a fost acolo să mă oprească. Jess a fost acolo să mă oprească din a pune capăt acestei vieți mizerabile și fără rost.  

Din ziua în care am fost prinsă de Jess în baie, ghemuită pe podea, cu o lamă în mână, pe punctul de a-mi lua viața, sunt supravegheată zilnic.  

Niall, Louis, Jess și James, câteodată chiar și Lucas și Will, sunt cu ochii pe mine ca să nu încerc să fac ceva prostesc din nou.  

Nu vreau asta.  

Ar trebuii să mă bucur că le pasă, dar nu vreau asta. Nu vreau să fiu supravegheată în fiecare secundă din viața mea, ca și cum aș fi un bibelou de porțelan, iar în orice moment aș putea să mă sparg. 

Când m-am întors acasă de la școală, m-am dat imediat jos din mașină, fără să zic ceva. Louis și Niall m-am urmat, dar până ei au intrat în casă eu eram deja în camera mea.  

Mi-am aruncat geanta pe pat și m-am descălțat, apoi am intrat în baie și am încuiat ușa în urma mea. M-am lăsat în jos cu spatele sprijinit de ușă, până când corpul meu a făcut contact cu podeau rece a băii.  

Simt nevoia să plâng, dar nu pot. De ce naiba nu pot să plâng?  

Nu mi-am dat seama că am început să respir rapid și greu doar atunci când mâinile au început să îmi tremure. M-am uitat în jos la mâinile mele care tremurau neîncetat și inima a început să îmi bată și mai tare. Știu de ce se întâmplă asta. Corpul meu are nevoie de droguri și acea nevoie se extinde și îmi atacă organele. Stomacul mă doare groaznic și ochii îmi ard, și simt că toată puterea din mine se scurge pe această podea. 

Cu toate astea, m-am ridicat în picioare și m-am uitat în oglindă.  

Iar acum îmi doresc să nu o fi făcut. 

Aproape nu am recunoscut imaginea care se reflectă în oglindă.  

Sunt extrem de palidă și slabă, mult prea slabă. Ochii mei nu mai sunt albaștri și plini de viață cum obișnuiau să fie, iar sub ei sunt cearcăne de mărimea Chinei. Buzele îmi sunt crepate și de o culoare palidă. Părul este prins într-un coc dezordonat, dar parcă și acel blond și-a pierdut culoarea.  

Arăt ca un dezastru umblător, și este doar vina mea.  

Am prins cu mâinile marmura în care este centrată ghiuveta, în încercarea de a oprii tremuratul mâinilor mele, dar nu am reușit.  

Am nevoie de droguri. Am nevoie de pastile. ACUM! 

Am început să deschid disperată toate sertarele și dulapurile din baie, unde știu că ar trebuii să fie niște pastile. Orice pastile.