Live the Moment || Louis Tomlinson

Capitolul 11

"And to your favorite song

We sang along to the start of forever" - Paramore

Kate's POV

-Kate, știu că a fost cineva aici azi noapte, spune pe un ton jos, mult mai calm decât acum câteva minute. 

La auzirea vorbelor lui, inima mea s-a oprit pentru câteva secunde. La naiba! Ce mă fac? Cel mai bine ar fi să îi zic adevărul. Îmi dau seamă că nu v-a fi de acord, dar este viața mea și fac ce vreau cu ea. 

-Și ce? Da...e adevărat, Louis a fost aici! Și a și dormit aici, spun eu, iar ochii lui e fac mari de uimire, cu siguranță nu se aștepta la asta. -Acum poți să țipi la mine, poți să mă cerți, poți să faci orice, că nu mă interesează! țip la el pe un ton dur, privindu-l nervoasă. 

-De ce nu mi-ai spus? Și cum adică a dormit aici? Parcă erați certați! Parcă te-a rănit! se ridică el în picioare, pregătit să înceapă cearta, așa cum o facem în ultimul timp. 

-Nu ți-am spus pentru că știam că nu o să accepți. Da, m-a rănit, dar a dovedit că nu a făcut-o intenționat! mă ridic și eu în picioare, pentru că nu îmi plăcea să îl privesc de jos, iar el pe mine de sus, de parcă ar avea o mare superioritate asupa mea. -De ce îl urăști atât de tare!? țip, iar fața lui exprimă nesiguranța, dar și nervii pe care îi are acum, din cauza mea. 

-Eu..eu doar... începe el să spună, dar se oprește brusc, privindu-mă cu o figură dură. -Bine! Fă ce vrei! spune, fața lui fiind neutră, încercând să i-a o postură nepăsătoare, dar știu că îi pasă.  

-Așa o să și fac! spun, întorcăndu-mă cu spatele la el, cu mâinile încrucișate la piept ca un copil mic și supărat. După câteva secunde am auzit ușa camerei închizându-se și mi-am dat seama că a plecat. 

Am ieșit pe balcon, să văd dacă Louis mai e aici, dar nu mai era. Discuția mea cu Niall, mai bine zis cearta, a fost destul de lungă și probabil s-a plictisit să aștepte. 

M-am trântit pe pat și am lăsat o lacrimă amară să îmi curgă pe obraz, după care am șters-o repede, luându-mi geanta și telefonul de pe noptieră, apoi coborând jos în bucătărie. Nu era nimeni. Când am crezut că Niall a plecat fără mine, am auzit un clanson din fața casei. Era în mașină și mă aștepta. Am ieșit afară și am fugit spre mașină, urcându-mă pe locul pasagerului. 

Tot drumul spre școală niciunul dintre noi nu a zis nimic. Era o liniște așa de enervantă, dar chiar nu știam ce să mai zic și cu siguranță dacă începeam o discuție, ajungeam să ne certăm iar, așa că mai bine tac. La școală ne-am întâlnit cu Jess, după care am plecat spre clase. Eu cu Jess avem oră împreună și din câte știu și Louis avea la fel.  

Ora începuse de câteva minute, iar Louis nu a apărut. Poate nu vine la prima oră, după ce s-a întâmplat azi noapte, poate e obosit sau se simte rău. Mi-am mutat gândul de la el și am încercat să mă concentrez la ce zicea profa, dar fără folos.  

Orele au trecut, iar el nu a dat nici un semn. Am vrut să îi scriu un mesaj să îl întreb unde este, dar m-am răzgândit înainte să apăs pe butonul "Trimite". Mă simt așa ciudat. Îi simt lipsa. Aș vrea să îi văd iar chipul angelic, să îi văd zâmbetul, să îi aud vocea perfectă. Ce se întâmplă cu mine? De ce gândesc toate astea? Pentru că ești îndrăgostită! îmi reamintește conștința mea. Deci așa se simte să fi îndrăgostit?  Să simți lispa persoanei iubite și pentru că nu ai văzut-o câteva ore. 

***

Ziua asta a trecut așa de repede în lipsa lui Louis. Nu am primit nici un semn de la el. Oare a pățit ceva rău? Oare și-a schimbat gândurile? Ahh...nu trebuie să mă mai gândesc la asta. Este oră 8, iar eu stau în pat și mă uit la tavan. Până la 6 am stat împreună cu Jess și i-am povestit ce s-a mai întâmplat. A cam rămas mută. Ea acum este cu Niall, ce știu eu ce fac. Ah...de ce pentru ei totul poate fi așa ușor? Ei sunt siguri de sentimentele pe care le au și nu sunt atâtea complicații și gânduri, ei doar pur și simplu sunt împreună și sunt fericiți.