Live the Moment || Louis Tomlinson

Capitolul 40 (Partea I)

"Why did you go? 

I had to stay.

Now I'm reaching for you." - RED

Kate's POV

Cel mai rău tip de durere este cea pe care o simți în sufletul tău. Devorează încet totul și te îngreunează până când simți că nu te mai poți mișca. Doare mai tare decât orice arsură, orice rană, orice cicatrice, deoarece nu se poate vindeca. Orice ai face, întotdeauna va fi în tine, dar nimeni nu o poate vedea.

Îmi doresc să fi existat o limită la suferința pe care o poți simți. Îmi doresc sa fi existat o limită la câtă povară trebuie să porți pe umeri. În aceste lungi nopți în care dansez pe linia dintre normalitate și nebunie, îmi doresc ca cineva să își înfășoare brațele în jurul meu și să îmi șoptească "Asta este. Nu devine mai rău. Acesta este sfârșitul suferinței tale."

Dar asta nu se întâmplă, iar nopțile devin mai lungi, mai obositoare și mai groaznice. Deși oboseala este apăsătoare, teama este mai puternică, iar coșmarurile mai teribile.

Am aprins o țigară cu lacrimi curgându-mi pe obraji și, după ce buzele mele au găsit cumva puterea să se întindă într-un zâmbet, m-am gândit, "Uneori, când haosul arde ca un foc sălbatic în jurul nostru, nu avem altă opțiune decât să ne îndrăgostim de căldură."

Ochii mei priveau pierduți spre cerul înnorat și plămânii mi se umpleau de tutunul toxic și aerul rece al nopții. Am privit în jos și, pentru câteva secunde, m-am gândit cum ar fi să îmi dau drumul peste balustrada ce înconjoară balconul. În momentul acesta, moartea era cel mai frumos lucru ce mi se putea întâmpla.

Până să am timp să mă gândesc mai bine la această idee, am auzit ușa dormitorului deschizându-se, apoi o voce strigându-mi numele.

-Kate? repetă acesta, de data aceasta mai tare și mai apăsat, teama obligându-mă să răspund, deși era ultimul lucru pe care îmi doream să îl fac.

-Pe balcon, răspund și îmi pun țigara înapoi între buze ca să mai trag un ultim fum, apoi o arunc peste balcon.

-Kate, de ce nu dormi? întreabă și mă privește cu sprâncenele încruntate, iar eu simțeam nevoia să îmi dau ochii peste cap.

-Nu am somn, spun simplu și ridic din umeri, dar era departe de adevăr.

-Hai cu mine în pat, spune el și îmi întinde mâna. Pielea mi s-a făcut de găină și nu era din cauza frigului, ci din cauză că eram total dezgustată de simpla idee că trebuie să fiu aproape de el, dar știam că nu am altă opțiune.

Mi-am așezat mâna în a sa și l-am lăsat să mă conducă înapoi în cameră. Am înghițit nodul pe care îl aveam în gât și m-am așezat lângă el în pat. Pentru un moment am crezut că a adormit, dar apoi și-a potrivit brațul peste talia mea. Mi-am strâns ochii de parcă atingerea lui ar fi fost violentă, dar deși în ultimul timp a fost foarte blând cu mine, orice ar face, nu pot alunga imaginile teribile din mintea mea.

Abia îmi amintesc ce s-a întâmplat după ce m-a târât afară din acea clădire, dar știu că după câteva ore petrecute în mașină, m-a adus la o casă mare. În acea noapte, tot ce am făcut a fost să stau pe podeaua camerei în care m-a închis și să privesc spre un perete, fiind total pierdută. Gândurile mele mă distrugeau. Am încercat să nu gândesc, dar liniștea era la fel de ucigătoare.

Următoarele zile, am reușit să aflu mai multe despre locul în care mă aflam. Am aflat că aceasta a fost casa secretă a lui Carter, iar acum îi aparține lui Drew, deoarece Carter i-a lăsat-o moștenire, împreună cu toate afacerile sale. Nu aveam nicio idee că acest bărbat era atât de bogat, încât să aibă o casă ca asta și pe deasupra și servitori, dar la ce te poți aștepta de la unul dintre cei mai mari traficanți din Anglia.