Live the Moment || Louis Tomlinson

Capitolul 39 (Partea I)

"This is a battle cry,

I'm not afraid to die." - Written by Wolves

Kate's POV
Îmi simțeam pleoapele de parcă erau cusute împreună. Am depus un efort mai mare decât era normal să le deschid și să pot vedea ce se afla în jurul meu.

Tot ce am văzut în fața mea era alb, corpul meu fiind întins pe spate, iar eu priveam în sus. Pentru o secundă, m-am întrebat dacă sunt moartă și am ajuns în rai. Mi-am închis ochii strâns, apoi i-am redeschis, de data aceasta realizând că ceea ce priveam era un tavan alb.

Cu greu, m-am ridicat pe coate, iar fiecare părticică din corpul meu striga să mă opresc. Puteam să simt sângele ce mi s-a uscat pe frunte și pe obraz, iar rănile erau încă deschise, făcând o senzație de usturime să îmi acapareze corpul.

Am privit pierdută în jur. Mă aflam într-o cameră goală, iar în dreapta mea erau gratii, la fel ca într-o celulă, și corpul meu era întins pe podeaua rece.

Am început să mă ridic încet, dar m-am oprit imediat ce am realizat că mâna îmi era blocată. Am privit în jos și am oftat când am văzut că una dintre mâini îmi era legată cu lanțuri de gratiile 'celulei'.

Am încercat să o desfac, dar cu cât trăgeam mai tare, cu atât tot corpul începea să mă doară mai tare. Cu un geamăt de durere, am tras de lanțuri încă o dată, apoi am renunțat, lăsându-mi corpul să cadă pe podea, secat de putere.

Am privit tavanul pentru câteva minute, doar gândindu-mă cum o să se terminte toate astea. Imagini cu Louis trăgând de sfori disperat mi-au apărut în minte, și chiar dacă tot corpul mă durea, nu se compara cu durerea ce o aveam în inimă când mă gândeam la el. Ultima dată când l-am văzut, înainte să îmi pierd cunoștința, Carter îl ținea nervos de tricou, iar asta îmi făcea îngrijorarea să crească.

Gândurile astea mi-au fost întrerupte atunci când cineva a intrat în încăpere, iar ochii mei imediat s-au așezat asupra unei siluete necunoscute. O fată brunetă mă privea încruntată, iar atunci când a văzut expresia speriată de pe fața mea, mi-a zâmbit compătimitor și s-a apropiat încet de mine.

-Liniștește-te. Nu o să te rănesc, spune ea pe un ton plin de blândețe, iar eu m-am ridicat încet și m-am rezemat cu spatele de gratii.

Ea a venit lângă mine și a întins mâna spre față mea, iar eu am tresărit și m-am îndepărtat de atingerea ei, dar ea mi-a zâmbit din nou și m-am calmat, dându-i voie să îmi atingă ușor rana de pe față. Atingerea ei blândă mi-a făcut corpul să se relaxeze, dar am regretat imediat ce am simțit mâna ei înfășurându-se în jurul gâtului meu și tăindu-mi oxigenul.

Am ridicat mâna care o aveam liberă ca să încerc să o opresc, dar mi-a anticipat mișcarea și mi-a prins încheietura cu mâna ei liberă, în timp ce strânsoarea ei asupra gâtului meu s-a intensificat. Când a observat că ochii încep să mi se închidă din cauza lipsei de oxigen, mi-a dat drumul, capul meu lovindu-se de gratii.

Am tras o gură mare de aer, lăsând oxigenul să îmi inunde plămânii. Simțeam că pielea îmi arde în locul unde mâna ei a fost și aveam impresia că camera se învârte cu mine.

-Oh, nu îți pierde cunoștința acum. Abia am început, aud vocea ei spunând și acum tonul ei nu mai era deloc blând, ci unul plin de venin.

-Ai spus că nu o să îmi faci rău, reușesc să spun pe un ton mic. Îmi simțeam gâtul uscat, de parcă aș avea spini în el, iar fiecare cuvânt făcea spinii să mă înțepe și mai tare.

Fata a venit înapoi lângă mine, iar eu nu am mai avut puterea să mă îndepărtez de ea, deși aș fi vrut.

-Am mințit, spune simplu și tonul ei era unul nepăsător. Mi-a prins mâna liberă în a ei și am simțit ceva rece înfășurându-se în jurul ei. Am găsit puterea să îmi întorc capul și am văzut cum îmi prinde mâna cu lanțuri de gratii, la fel ca pe cealaltă.