Live the Moment || Louis Tomlinson

Capitolul 20

"They say bad thing happen for a reason

But no wise words gonna stop the bleeding" - The Script

Kate's POV

-Katerina Amelia Horan în momentul acesta vreau să te văd că te ridici din patul ăla și vi cu mine în oraș! aud vocea enervantă a lui James strigând de la ușa camerei mele, dar nu am de gând să mă ridic.

-Pleacă! i-am strigat înapoi, dar logic fiind James nu m-a ascultat. 

-Nu plec nicăieri până nu te oprești din a-ți plânge de milă închisă în camera ta, strigă acesta din nou, iar atunci m-am enervat până peste măsură. Am aruncat păturile de pe mine și m-am ridicat din pat, apoi i-am deschis ușa. 

-Dacă ție ți se pare că îmi plâng de mi-- încep să îi țip în față pe un ton dur, dar el mi-a pus mâna repede pe gură, până să apuc să termin ce aveam de zis. 

-Ști că asta faci Kate, spune pe un ton calm și oftează, iar eu îmi închid încet ochii, calmându-mă de asemenea. 

-Știu, șoptesc și mă îndepărtez de el, întorcăndu-mă înapoi în pat. James m-a urmat și s-a așezat alături de mine sub pături, rezemându-și spatele de perete. M-a tras spre el, iar eu mi-am pus capul pe pieptul lui, privind în gol spre un punct fix în aer. 

-Nu vreau să te mai văd așa Kate, spune el pe un ton blând, oftând din nou. -A trecut o zi de când nu ai mai ieșit din cameră, nu ai mai mâncat nimic. Știu că ești rănită, dar asta nu înseamnă că trebuie să îți faci rău. Nu este vina ta, continuă să vorbească și puteam să aud tristețea din vocea lui. 

-Și dacă este? șoptesc cu o voce ușor răgușită. -Adică de ce nu ar fi, eu nu am fost îndeajuns de bună pentru el, nu i-am oferit plăcere, m-am comportat mai tot timpul ca o scorpie emoțională. Poate că din vina mea s-a dus la ea, continui să mă învinuiesc, dar încă tot nu pot să îmi dau seama de ce încerc să îi i-au apărarea, după tot ce a făcut. 

-Asta nu e adevărat, și tu o ști bine, spune James pe un ton hotărât și știu că are dreptate, dar încă tot mă simt vinovată, deși știu că nu ar trebui.  

După câteva minute de liniște, aproape că am adormit în brațele lui James, dar când am auzit o bubuitură de jos, amndoi am sărit ca arși din pat. Am fugit jos și am auzit strigăte din bucătărie, așa că am mers amndoi în direcția aceea.  

-Niall doar ascultă-mă, okay? Știu că pare rău, dar nu a fost așa cum pare, doar ascultă-mă iubitule, aud o voce rugătoare și m-am oprit din a merge spre bucătărie atunci când mi-am dat seama cui aparține. James s-a oprit și el știind bine cine este. 

-Cum pot să te mai ascult Jess? După ce ai făcut asta nu mai am nici cea mai mică fărâmă de încredere în tine. Cum ai putut să fi atât de josnică? spune Niall pe un ton apăsat, părând foarte nervos și știu că este. -Te-am așteptat, nu te-am grăbit, am spus că te iubesc și că o să aștept pentru tine până vei fi pregătită, dar tu ai fugit imediat la el când ai prins ocazia. Dacă ar fi fost altcineva Jess, dar iubitul surori mele, iubitul prietenei tale cele mai bune, asta e patetic! continuă el să arunce cuvinte dureroase spre ea, să îi arunce adevărul în față, dar se auzea clar în vocea lui cât de rănit este. El o aștepta, i-a promis că o să aștepte până e pregătită, dar ea ce face? Își aruncă virginitatea în brațele lui Louis.  

Am vrut să mă întorc înapoi în camera mea, dar până să apuc să fug de acolo, ușa de la bucătărie se deschide brusc, iar Niall iese nervos pe ea, trecând fulger pe lângă mine și James. A urcat scările și probabil că a mers la el în cameră, dar imediat după ce el a dispărut, în fața mea apare o Jess foarte tristă. Aș vrea să spun că îmi pare rău pentru ea,  și simt undeva un colțișor în inima mea care vrea să merg și să o îmbrățișez, dar nu pot face asta, nu după tot ce a făcut.