Live the Moment || Louis Tomlinson

Capitolul 40 (Partea II)

"I'm paralyzed,

Where is the real me?

I'm lost and it kills me inside." - NF

Kate's POV

De-a lungul timpului te obișnuiești cu singurătatea. Am învățat asta pe pielea mea. Am învățat asta în momentele în care pastilele pe care le luam la petreceri mă țineau trează toată noaptea, gânduri întunecate dansând în mintea mea pe o melodie creeată de propriile nesiguranțe. Dar de când m-am întors în Londra, uitasem pentru un timp ce înseamnă singurătatea. Am fost înconjurată de persoane la care țineam tot timpul, iar drogurile de care credeam că am nevoie au devenit ceva ce am început să detest.

Iar acum, deși singurătatea nu este cea mai mare problema pe care o am, simt că un pumn de pastile ar fi cea mai bună soluție la starea pe care o am în acest moment. Cel puțin până în momentul în care aud ușa de la intrare deschizându-se, acest sunet fiind urmat de pași și râsete, care se apropiau de bucătăria în care mă aflam.

-Cum te simți? întreabă Tatiana, o brunetă înalta, cu pielea măslinie și ochii de un căprui închis și intens. Se așează la masă, pe scaunul din fața mea, aranjându-și geaca de piele. Ia o cârpă de pe masă și își șterge mâinile pătate de sânge.

-Cred că mi-ai rupt degetele, spune Drew, venind din urma ei și mergând direct la congelator, din care a scos o pungă cu gheață și și-a așezat-o pe mână. S-a crispat din cauza durerii pentru câteva secunde, dar când a văzut că îl privesc, mi-a zâmbit.

-Mai bine degetele decât fața, răspunde fata din fața mea și îmi zâmbește, de asemenea, dar zâmbetul ei este împletit cu amuzament.

-Văd că ați avut un antrenament productiv, spun și chicotesc când Drew își dă ochii peste cap în timp ce Tatiana povestește despre cum l-a făcut praf.

-Ne vedem mai târziu la antrenament? întreabă brunetă în timp ce se ridică de la masă, iar eu dau din cap drept răspuns, sorbind apoi ușor din cafeaua care în sfârșit s-a răcit îndeajuns.

Cu cât mă antrenam mai mult, cu atât începeam să mă implic mai mult în afacerile lor. Cu cât deveneam mai bună, cu atât mă apropiam mai mult de Drew.

-Pot să particip la misiunea asta? întreb în timp ce Drew se așează la masă în locul Tatianei.

-Nu, răspunde el simplu și îmi evită privirea.

-De ce nu? Tonul meu era unul iritat și îmi era greu să îmi ascund frustrarea. De câteva săptămâni încerc să îl conving pe Drew să mă lase să particip la o misiune, dar continuă să refuze, folosind în continuu motivul că nu sunt pregătită.

-Pentru că așa spun eu, îmi răspunde și își ridică în sfârșit privirea spre mine.

-Nu poți să mă dădăcești la nesfârșit. Știi că pot să o fac, la fel de bine cum știe toată lumea de aici. Ai văzut cât de bine am început să mă descurc la antrenamente, spun cu determinare și îl privesc arzător.

-Kate, un antrenament cu Tatiana nu se compară cu ce se poate întâmplă într-o misiune, încearcă el să raționalizeze cu mine, de parcă nu aș ști deja asta, de parcă nu aș fi conștientă de acest pericol. Dar cu toate astea, știu că aș putea să o fac.

-Știu, dar- încep să spun, dar încercarea mea de convingere a fost întreruptă brusc când Drew s-a ridicat de la masă nervos.

-Nu se va întâmpla. Sfârșitul discuției, spune pe un ton dur și hotărât.Trage o gură de aer, apoi se întoarce și pleacă spre scări. În acel moment, Dylan coboară scările și privește confuz spre Drew, care trece grăbit pe lângă el.