Live the Moment || Louis Tomlinson

Capitolul 31

"Stop and stare, you start to wonder why you're here, not there

And you'd give anything to get what's fair." - One Republic

~~~

Kate's POV

Nu am mai fost niciodată atât de copleșită de sentimente, așa cum sunt acum. Nu știu ce să fac. Adică, cine ar știi? Nu e ca și cum în fiecare zi stai și te gândești ce ai face dacă ți-ai revedea părinții morți.

Pe moment am încercat să mă gândesc la o mie de lucruri ce le-aș putea spune, dar tot ce am putut să fac a fost să mă uit la ei, cu o expresie uimită.

Simțeam atâtea lucruri deodată și eram atât de bulversată.

Sunt neschimbați. Părinții mei, exact cum mi amintesc. 

Mama era îmbrăcată cu o rochiță înflorată și sandale, fața ei era lipsită de machiaj, dar așa perfectă, exact cum a fost întotdeauna. Pielea ei era palidă, dar nu într-un fel rău, iar părul de un șaten deschis îi cădea în bucle naturale pe umeri. Ochii căprui îi sclipeau de fericire și probabil datorită lacrimilor care le are și ea.

Tata stătea exact lângă ea și era îmbrăcat cu o pereche de blugi, converse și o cămașă albă casual. Mă privea atent și într-un mod delicat, parcă admirându-mă. Buzele îi formau un zâmbet, exact așa cum mi-l amintesc.

Creierul meu abia putea să proceseze toate astea, faptul că ei sunt în fața mea, doar la 3 metri de mine.

Și cu toate astea, nu am spus nimic. Am lăsat la o parte toate cuvintele ce puteau fi spuse în acel moment și am fugit în brațele părinților mei.

Am încercat să îi cuprind pe amândoi, iar ei și-au înconjurat câte un braț pe la spatele meu, ținându-mă aproape de ei. Era așa bine să simt din nou acea căldură părintească și atingerea lor delicată, să fiu înfășurată în brațele lor iubitoare. 

Inima îmi bătea tare în piept și am lăsat lacrimile să-mi curgă libere pe obraji. Tot ce am ținut în mine în toate aceste zile de când sunt oriunde sunt acum, toată acea durere și deznădejde, le-am dat drumul acum, pentru că nu mai puteam rezista. Era prea mult pentru mine.

Pentru câteva minute, niciunul din noi nu a zis nimic, doar am stat îmbrățișați. Eu mi-am înconjurat brațele pe talia mamei și ea pe după umerii mei, capul meu rezemându-se de umărul ei, deoarece era cu câțiva centimetrii mai mică ca mine. Tata și-a înconjurat brațele pe după amândouă și ne ținea strâns și în sfârșit, după tot acest timp, mă simțeam din nou bine și protejată. Mă simțeam acasă. 

-Mami, ce se întâmplă? suspin pe umărul ei și îmi îngrop fața în scobitura gâtului său, încercând să îmi opresc lacrimile, dar în zadar.

-Oh, scumpo. Totul o să fie bine, spune ea și îmi sărută creștetul, exact așa cum făcea când eram mică.

Iar în acest moment, asta e tot ce aveam nevoie.

După ce m-am liniștit și am reușit să îmi calmez respirația și să îmi opresc lacrimile, m-am desprins din bretele mamei și ne-am așezat toți pe iarbă.

-Unde suntem? întreb aproape în șoaptă, iar mama îmi prinde mâna în a sa.

-Suntem între cele două lumi, răspunde tatăl meu și îmi zâmbește trist.

-Dar voi, voi sunteți--, încep să spun, dar mă opresc, pentru că nu puteam să o zic.

-Da, scumpo. E complicat, răspunde mama și îmi strânge ușor mâna.