Live the Moment || Louis Tomlinson

Capitolul 1

"Cause all I know is we said 'hello'

And your eyes look like coming home" -Taylor Swift

Kate's POV

Am așteptat atât timp ziua aceasta. Ziua în care o să mă întorc acasă, la adevărata mea casă. Londra este casa mea, cum New York nu a putut să fie niciodată. E bine să fi din nou acasă, doar că acum simt că ceva lipsește, și știu ce. Părinții mei lipsesc, și mă doare să știu că nu pot face nimic în privința asta. Doar că totuși nu e așa de rău, pentru că sunt cu Niall, fratele meu. Sunt sigură că părinții noștri ar fi bucuroși să ne vadă acum, împreună, înapoi în Londra. 

Deși aș fi vrut să ne întoarcem la casa noastră în care am copilărit, nu am putut. Casa a fost demolată, după ce ne-am mutat în NY, iar noi am aflat abia acum câteva zile, când am decis că ne vom reîntoarce. Și chiar dacă ar fi fost încă acolo, nu aș fi putut să mă întorc, ar fi fost prea dureros. Prea multe amintiri, prea multe momente care să mă bântuie în fiecare zi, ar fi fost prea mult pentru mine și nu aș fi rezistat. Abia mi-am revenit după moarte lor, nu vreau să ajung într-o depresie. Așa că am hotărât cu Niall să cumpărăm o casă, nu una foarte mare, una potrivită pentru noi doi.

Totuși, nu v-am spus ce s-a întâmplat cu părinții mei, care nu mai sunt lângă mine de câteva luni. Nu e foarte mult de spus, deoarece nu îmi amintesc decât că am plecat cu părinții mei cu mașina, ei erau foarte supărați pe mine, iar tata a pierdut controlul mașinii, care a ieșit de pe șosea și s-a izbit de un copac. Eu m-am trezit după câteva zile, în care am fost în comă, la spital, să aflu că părinții mei au murit, iar eu am supraviețuit. Zile în șir m-am blestemat pe mine însumi, mă simțeam vinovată că eu am supraviețuit, iar ei nu. Și știam că este vina mea, dacă nu aș fi făcut eu acea prostie, nu am fi fost niciodată în acea mașină, în acel moment. Aș fi vrut să fie invers, eu să zac acum într-un mormânt, fără ca inima mea să mai bată, iar ei să fie acum vi, alături de Niall.

Am trecut și peste acele zile, după rezolvarea unei probleme mari cu mine, de care nu vreau să pomenesc. 

Acum suntem în Londra, de câteva zile. M-am obișnuit cu casa, dar încă tot nu m-am obișnuit cu lipsa părinților mei, dar încerc să trec peste.  

Mâine este luni, eu și Niall o să ne reîntoarcem la liceu. Suntem amndoi în ultimul an, deși Niall este mai mare decât mine cu un an, a fost dat la școală cu un an mai târziu pentru a fi împreună. 

Nu știu dacă totul o să fie așa de bine cum sper eu, dar în continuare încerc să mențin pe buze acel zâmbet care să ascundă ceea ce simt pe interior. Încerc să îmi trăiesc viață în continuare, doar am 17 ani. Viață mea nu s-a treminat aici, trebuie să mă bucur de ea, într-un fel sau altul.

***

-luni dimineața-

Mă trezesc nervoasă din cauza alarmei care sună neîncetat de vreo 5 minute. Îmi întind mâna enervată de sunetul deranjant și o opresc. Deschid ochii cu greu și încerc să mă obișnuiesc cu lumina razelor de soare care pătrund în camera mea. Mă ridic și mă îndrept spre baie unde îmi fac ritualul meu de dimineață. Mă întorc în cameră și îmi aleg niște haine, nu înainte să mă uit pe geam ca să văd cum este vremea. Afară era soare și se prevedea o zi călduroasă, așa că mi-am luat niște pantaloni scurți negrii, un tricou alb pe care scrie "Life is better with you" și niște converse albe. Mi-am luat geanta și telefonul și am coborât jos în bucătărie, unde Niall lua deja micul-dejun.

-Neața Kate, spune el încă înfulecând din farfurina din fața sa. 

-Neața. Cum te-ai sculat, cum te-ai aruncat pe frigider, spun amuzata. El doar îmi scote limba și continuă să mănânce.