Live the Moment || Louis Tomlinson

Capitolul 32

"It's a quarter after one, I'm all alone and I need you now.

And I said I wouldn't call but I'm a little drunk and I need you now."- Lady Antebellum

Niall's POV

Urăsc să o văd aşa. 

Urăsc fiecare secundă în care nu pot să îi aud vocea enervantă sau să îi văd ochii identici cu ai mei. 

Urăsc să văd zgârieturile şi bandajele de pe corpul ei. 

Urăsc să văd aparatele conectate la ea, care o mai ţin în viaţă. 

Urăsc să văd cât de palidă este. 

Urăsc să văd acea expresie împietrită de pe faţa ei, lipsită de zâmbetul ei vesel.   

Urăsc să o văd, deoarece de fiecare dată când mă uit la ea în starea aceasta, amintiri din noaptea în care părinţii noştrii au murit revin la suprafaţă.

De fiecare dată când îi văd corpul nemişcat, întins pe acel pat de spital, imagini cu corpul ei exact la fel, de acum 6 luni îmi umplu mintea şi simt că nu mai pot respira.

Simt că mă sufoc şi că plămânii îmi sunt în flăcări.

Simt o durere sfâşietoare în interiorul meu, acum când mă uit pe geamul camerei sale şi o văd nemişcată, palidă şi abia mai suflând, iar Louis stand lângă ea şi plângând disperat.

Mi-am întors privirea în dreapta mea, unde iubita mea a adormit pe un scaun din holul spitalului.

Urme de lacrimi uscate îi murdăresc obraji ei fără culoare. Cearcăne mari şi negre se află sub ochii ei frumoşi, iar buzele ei sunt crepate şi lipsite de acea culoare vie.

Mă doare sufletul să o văd aşa.

Mănâncă foarte rar şi de fiecare dată vomită după, deoarece îşi aminteşte de corpurile lor când i-au adus la spital, iar stomacul ei se întoarce pe dos.

A slăbit destul de mult în ultimul timp şi abia mai doarme.

Îi este teamă că în fiecare dimineaţă în care se va trezi, să nu cumva să primim un apel de la spital în care să ne anunţe că ea nu mai este printre noi.

Şi mie îmi este teamă de asta.

Dar totuşi încerc să pun o faţă curajoasă şi optimistică, deşi pe interior strig de disperare şi teamă.

M-am dus lângă scaunul ei şi am privit-o pentru câteva secunde, apoi mi-am pus o mană pe sub genunchii ei şi una pe după spatele ei şi am ridicat-o în braţe.

S-a trezit puţin, dar i-am spus să închidă ochii înapoi, căci mă descurc. Aşa că şi-a înconjurat braţele pe după gâtul meu şi m-a lăsat să o duc în continuare.

Unii oameni de pe hol mă priveau ciudat, alţii îmi zâmbeau simpatic.

Dar nu e ca şi cum conta, tot ce conta era să am grijă de iubita mea.

După ce am dus-o la mine acasă, am aşezat-o în patul meu şi am acoperit-o.

Am scris pe o bucăţică de hârtie că o să mă întorc în curând, să nu se îngrijoreze în caz că se trezeşte iar eu nu sunt aici.

Am mers înapoi la maşină şi m-am urcat la volan.

Am condus timp de o ora prin oraş, fără să am o direcţie anume.

Mă gândeam la Kate.

Mă gândeam la mama şi tata.

Nu pot să o pierd şi pe ea.