𝑫𝒐𝒂𝒓 𝑨 𝑳𝒖𝒊 ♡ || 𝐃.𝐌.

Doar un loc gol »ℂ𝕒𝕡.43«

   Tavanul a început să devină un interes pentru ochii mei, iar salteaua de sub mine a luat forma spatelui meu. Nu am fost niciodată atât de nepăsătoare, grijile pe care le aveam acum acum o zi s-au evaporat făcând loc indiferenței, o stare pe care nu am mai avut-o de ceva timp. 

   Ar trebui să îmi fie frică– pulsul să îmi fie accelerat, fruntea să îmi transpire, gura să îmi fie uscată, iar insomnia să facă parte din rutina mea de noapte–. De ce sunt în felul acesta? Oare sunt împăcată cu ideea că semnul acela nenorocit o să facă parte din mine, iar eu o să fiu un devorator ? 

   Ironia, din nou, dă peste mine– ființa care mă înspăimânta doar din descrierile părinților mei o să îmi comande lucruri:  să omor, să torturez, doar ca să îi fac pe plac. 

   Poate că o să ajung să nu îmi mai pese pe cine torturez sau cui îi voi lua viața, o să fie un obicei, frica și păsarea o să fie doar niște sentimente pe care le-am afundat adânc în mine . Îmi doresc să mă obișnuiesc, îmi doresc să nu mă afecteze lucrurile pe care o să le fac, dar este aproape imposibil. Sunt om, am o inimă, nu pot tortura pe nimeni. 

   Blestemul Imperio sunt convinsă că o să fie vraja preferată a lui Voldemort cât și a fiului său Mattheo Riddle. Obligația prin magie și luarea voinței cu forța sunt distractive pentru niște psihopați care sunt obsedați după putere și supunere. Să ai toți vrăjitorii din lume la picioare nu sună rău, dar riști foarte mult. 

   Îmi doresc doar să mă trezesc din coșmarul acesta. Mă ciupesc încontinuu, dar nimic, asta este realitatea sau poate că este doar un alt univers în care mi se întâmplă tot ceea ce nu îmi doresc. 

   Să te ia naiba universule. 

   Lasă-mă să scap de aici!

   Trezește-mă la realitate! 

   Mă răsucesc pe burtă și îmi afund fața în perna pe care până acum câteva secunde capul meu se odihnea. Țip cât de tare pot, las toate grijile –pe care sunt convinsă că le am– să iasă din mine. Eliberându-mă de tot ce este captiv în mine mă voi simți mai bine, gândurile mi se vor liniști, iar durerea din piept care a apărut acum câteva ore va dispărea. 

   Nu pot asimila cu nimic durerea pe care o simt. O fi inima mea care încearcă să treacă peste despărțirea de Draco sau este doar o durere nesemnificativă, un semnal care vine din partea subconștientului meu și se luptă cu o parte din mine pentru a mă face să cedez? Orice ar fi știu că nu pot afla cu adevărat. Un amalgam de sentimente și gânduri îmi traversează neîncetat mintea până la partea luminată din așa zis creierul meu. Până și acele lucruri se vor da bătute la un moment dat, lăsând doar întunericul să facă parte din mine. 

   Nu am apucat să mă gândesc ce voi face după ce anul șapte va lua sfârșit, mai am un an, dar știu că aceste luni se vor scurge mai repede decât îmi voi dori, anotimpurile vor trece la fel de repede precum un tren de mare viteză care tocmai ce a pornit din stația sa, nu voi simți trecerea timpului, amărăciunea, tristețea și nepăsarea o să îmi țină de urât. Iar viața pe care odată am trăit-o zâmbind o să fie doar alb negru, bineînțeles că roșul se va oropsi de mine, sângele oamenilor pe care îi voi ucide va fi mereu pe mâinile mele. 

   Țin minte că eram certată de părinții mei când le spuneam faptul că nu voi vrea o slujbă de vrăjitor, ci una de încuiat. Fiind o ființă magică nu ai multe posibilități de ați alege un loc de muncă, Ministerul este cel mai frecventat de copiii curioși și dornici să lucreze după șapte ani de învățat la Hogwarts, dar eu nu îmi doresc asta. 

   Am urmărit filme de ale încuiaților, oamenii aceia sunt foarte buni. Diverse subiecte sunt transformate în filme de mare succes, actorii fiind cei mai importanți. Vreau să îmi dedic viața ecranelor și învățatului sutelor de replici, deoarece sunt sigură că asta mă va prinde și mă va face cunoscută– dacă am noroc și sunt destul de bună–. 

   Dar acum sunt conștientă că actoria va rămâne doar un vis neatins, o dorință pe care o s-o am mereu în mine. Voldemort îmi va fura acest lucru, iar eu va trebui să fiu împăcată cu ideea că lumea încuiaților nu va fi niciodată pentru mine. 

   Pot doar să visez acum, numai am niciun lucru de făcut. Peste câteva ore viața mea o să se transforme într-un calvar.

   Mă ridic din pat și îngenunchez la marginea acestuia. Mă las în jos și caut o cutie pe care am pus-o aici înainte să încep anul 6. Toate amintirile frumoase pe care le-am avut cu Draco au fost capturate de camera mamei și puse în cutia dreptunghiulară pe care am păstrat-o atâta timp. Mă așez din nou pe pat și o poziționez în fața mea. Pot simți parfumul cu care am pulverizat o scrisoare mai veche– parfumul lui Draco, deschid cutia și mirosul parfumului său îmi invadează sinusurile.

   Îmi lipsește. 

   Mă uit la fiecare poză pe care am făcut-o împreună și o examinez– eram așa de fericiți. 

   Primul Crăciun petrecut la Hogwarts în anul 4, mama venise la castel ca să fie cu noi când despachetam cadourile, era foarte entuziasmată să ne vadă reacțiile. În poză țin în brațe un urs mai mare decât mine, iar Draco are lângă el o mătură– cea mai bună din acel timp. Toată noaptea am mâncat dulciurile aduse de Moș Crăciun, Snape ne-a făcut multe vizite noaptea aceea.  

   Eu și Draco la picnic. Eu și Draco în piața încuiaților. Eu și Draco la lac. Eu și Draco peste tot. Mâinile noastre erau împreunate în toate fotografiile, zâmbetul de pe fața mea era peste tot, Draco avea mereu o expresie facială neutră, nu zâmbea niciodată în fotografii, dar îți poți da seama cu ușurință dacă într-adevăr era fericit: buzele sale erau pline și cărnoase, nu formau o linie.

   Admir una din scrisorile pe care le-am păstrat de la el– scrisul său puțin înclinat este superb, mereu a avut o caligrafie frumoasă la fel și mâinile, mâini pe care adoram să le ating, reci mai tot timpul, dar care îți trezeau cele mai splendide senzații. Când mâna îi aluneca de la buzele mele în jos știam ce avea să se întâmple, dar numai odată chiar s-a întâmplat cu adevărat. 

   Ating cu degetele inițialele sale din colțul pergamentului apoi îmi aduc aminte de cele scrise pe pielea mea. Sunt la fel. 

   Închid ochii și inspir adânc apoi expir și îmi fixez privirea asupra unui inel. Acum 2 ani când am fost transferată la Hogwarts, Draco mi-a dăruit un inel cu o piatră din smarald, nu l-am purtat, deoarece mi-a fost teamă să nu pierd acea piatră superbă. Îl iau cu grijă și îl poziționez pe degetul inelar. Se potrivește. Încă se potrivește. 

    O lacrimă mi se scurge din ochi și cade pe una dintre pozele la care încă nu m-am uitat. Ridic poza și observ că în aceasta nu sunt împreună cu Draco. Un alt băiat de vârsta mea, având undeva la 3 ani, cu părul creț, stă lângă mine în timp ce ating clapele pianului. Ochii lui sunt ațintiți asupra mea. Nu îmi aduc aminte cine este, dar mama cu siguranță știe. 

   Las poza pe pat când aud un sunet venind de la parter. 

   Au ajuns ?

Cine o fi acel băiat?