𝑫𝒐𝒂𝒓 𝑨 𝑳𝒖𝒊 ♡ || 𝐃.𝐌.

"Nu mă atinge!" »ℂ𝕒𝕡.47«

── Merlin, Kalia! am exclamat surprinsă.

Pitica nu își putea găsi un moment mai bun să vină.

── Ce se întâmpla aici? vrea ea să știe făcând o față confuză.

M-am uitat repede la Draco doar pentru a-l vedea zâmbind. Râde din cauza situației acestea jenante, nu el trebuie să îi explice Kaliei ceea ce făceam noi.

── O ajutam pe sora ta să se încheie la rochia asta, spune Draco cu un zâmbet încă tipărit pe față.

Îi mulțumesc lui Merlin că mi-a făcut sora atât de prostuță încât să creadă minciuna lui, are totuși cinci ani. Șase ani, pentru că am fost inconștientă aproape un an. Nu am analizat-o cu atenție încă de la început, dar acum pot observa că a crescut foarte mult. Părul pe care îl avea înainte până la umeri acum îi este lăsat pe spate căzând de-a lungul spatelui. S-a înălțat destul de mult.

Când vine la mine să mă ia în brațe tresar din cauza puterii cu care mă strânge. Se pare că și ăsta e un lucru nou.

── Mi-a fost așa dor de tine surioară, dacă nu te trezeai Allison voia să mă adopte, iar eu nu voiam să fac parte din altă familie, doar imaginează-ți: Kalia Moore, nu sună bine. Spune pitica foarte repede.

Las un chicot să îmi scape printre buze și mă uit spre ușă, Al stă sprijinită de tocul acesteia zâmbind amuzată.

Îmi strâng mai tare sora în brațe și o las sa se urce lângă mine pe patul din infirmerie. Îmi povestește tot ceea ce i s-a întâmplat din momentul în care am fost adormită până când părinții noștri au fost dați dispăruți. Draco stă în fața noastră pe un scaun cu cotul mâinilor sprijinit pe genunchi și cu fruntea lăsată pe două degete. Mă uit la el și observ că este pierdut printre gânduri, Kalia continuă să vorbească despre faptul că deja a învățat să se apere cu vrăji, chiar dacă are doar șase ani.

Răul se apropie, iar noi nu suntem destul de pregătiți. Mulți copii s-au refugiat în sânul familiei după ce Voldemort a reușit să distrugă o porțiune din Castel. Ăsta a fost doar un semnal, unul foarte explicit─ Război.

Întrebarea este de ce vrea Voldemort război?

Cu ce i-am greșit noi?

Ce vrea cu adevărat?

Are un plan, dorește să pună mâna pe ceva. Dacă toate cele întâmplate ar fi fost reale, acum știam exact ceea ce urmărește─ să pună mâna pe mine. Dar de ce? Vrea să îmi răzbune părinții? Amintirele care defapt nu sunt amintiri- sunt doar rodul imaginației mele în timpul comei induse- îmi sunt șterse din minte. Nu mai țin minte foarte multe, totul pare scufundat în ceață.

Mă gândesc la posibilitatea de a nu fi pusă în mijlocul problemelor, de data aceasta. Nu vreau ca mintea să îmi zboare prin alte părți, gândindu-se la fapte pe care cu greu aș putea să le duc la bun sfârșit, ipotetic vorbind, nici nu le-aș putea începe dacă aș avea strângere de inima, ceea ce cu siguranță am până și în acest moment.

Închid ochii încercând să îmi imaginez o lume fără probleme unde îngrijorarea și frica să fie doar emoții la care nu poți ajunge, fiind un subiect mult prea greu de digerat. Lumea ar fi un loc mai bun dacă emoțiile și sentimentele negative ar înceta să mai existe? Presupun că au fost create cu un scop, de aceea fiecare avem câte o parte bună și una rea; emoțiile, trăirile și tot ce este omenesc, dar într-un mod nihilism, fac parte din noi. Nu ne-am mai putea îndrăgosti de o simplă creație a clemenței, deoarece ar fi mult prea simplu. Unde ar mai fi suferința? Clișeele pe care ți le arunci singur pentru că știi că nu ești îndeajuns de bun pentru cineva, toate acestea.... unde ar duce dacă nu ar mai exista partea negativă a lucrurilor?