Scarlett Malfoy

22. Enigma

–Scarlett, trebuie să mănânci ceva. se aude vocea lui Matteo din spatele ușii închise

Camera mea din conacul Malfoy a rămas la fel cum am lăsat-o. Un pat de lemn imens cu baldachin tronează în mijloc, o masă de machiaj lângă fereastră și portrete vechi cu bunicul și bunica deasupra noptierei. 

–Nu îmi e foame. răspund eu, trăgându-mi pătura mai sus.

–Nu ai mâncat de trei zile. Nu are cum să nu îți fie foame! insistă băiatul

–Am zis că nu îmi e foame. repet eu

Nu pot mânca nimic. Mă simt ca un monstru. Orice înghițitură m-ar face să vomit, și o știu bine. Îmi e greață de mine însămi. Umărul bandajat doare mai tare ca niciodată, uneori de abia dacă îl pot mișca. Dar cu siguranță durerea pe care o simt este provocată în special de tot ce s-a întâmplat. Coșmarurile au revenit în forță în fiecare noapte de atunci, și acum Harry nu mai este aici să mă ajute. Pe Matteo nici măcar nu-l mai las să încerce. N-am mai ieșit din camera mea de zile întregi, și nimeni nu a intrat să mă vadă.

–Nu-mi dai de ales Scar...Număr până la 3 și apoi sparg ușa!

–N-ai decât! Tata o să te omoare dacă îi distrugi casa.

–1...

Nici nu mă chinui să ridic privirea spre ușă.

–2...

–Pleacă Matteo!

–3!

O bubuitură mă face să tresar, și, în secunda următoare Riddle apare lângă mine cu o tavă plină de mâncare. Omletă, salată, un fresh de portocale și, ca desert, clătite. Mi se face rău doar uitându-mă la ele.

–Scar, trebuie să îți revii. 

Se așează pe marginea patului meu. Dându-mi pătura la o parte, observă bandajul roșu. 

–Lasă-mă să mă uit. mă roagă el

Cu grijă, dau la o parte fașa murdară, dezvăluindu-i o rană acum neagră, în mijlocul ei fiind ceva galben.

–Scarlett, s-a infectat! Cum de nu ai simțit?

Oftez. Mi s-a părut că durerea s-a intensificat, dar n-am verificat de ce.

–La o infecție de genul ăsta...trebuie să-

–Să ardem rana complet. Știu.

Îmi iau bagheta de le noptieră și o îndrept spre umărul meu. Cu o singură încântație, bagheta îmi arde pielea. Rana infectată pulsează parcă si îmi simt picioarele din ce in ce mai slabe. Mă sprijin de Matteo. Nu tip, nu plâng din cauza durerii imense. M-am obișnuit cu durerea încât ajung să zâmbesc când vraja e gata și rana este acum doar o arsură foarte mare.

–De ce îți faci asta singură, Scar?

Mă privește cu atâta milă. Acum ceva timp nu suportam mila. Acum mă rog ca cineva să aibă milă de mine. Să oprească tot chinul ăsta.

–Pentru că îl iubesc. Îl iubesc. Nu am mai iubit pe nimeni niciodată așa de mult, și am stricat totul. Nu sunt bună de nimic. Sunt exact ca tata si merit toate relele care mi se întâmplă. Merit să sufăr.

Dacă aș fi putut să plâng, as fi făcut-o, dar nu mi-au mai rămas lacrimi. Băiatul îmi ia fața în mâinile lui și mă sărută pe frunte.

–Poate ar trebui să te iubesc pe tine....reușesc eu să murmur
–Poate ar trebui....
–Dacă ar fi așa simplu, crede-mă că aș face-o...

Durerea din ochii lui îmi săgetrază inima deja făcută praf. Stiu cat de mult mă iubește, și mereu a incercat sa mi-o arate, în speranța că și eu voi ține la el la fel de mult.

–Uite Matteo. Esti un prieten extraordinar, și nu vreau să te pierd vreodată. Chiar nu vreau. Dar...
–Îl iubești pe el. Înțeleg. Sper că îți vei da seama dacă ai făcut alegerea bună atunci când Potter nu va mai vrea să audă de tine.

Cu aceste cuvinte, Riddle se ridică și pleacă. M-am jucat cu ei amândoi, am fost egoistă,  și merit ceea ce primesc în schimb.

Mă ridic pentru prima dată in ultimele zile din pat și mă duc în baie. Oglinda murdară din fața mea reflectă o cu totul altă persoană. O fată blondă, palidă și cu cearcăne sub ochi. Cu părul răvășit și cu ochii roșii. Seamănă cu mine, dar nu sunt eu. 

Ea este Scarlett, eu sunt Enigma.

Imi pun alt bandaj pe arsură. Apoi apuc o foarfecă din dulap și îmi tai părul cât de scurt cred. Acum îmi ajunge până la umăr. Îmi iau machiajele și în mai puțin de 10 minute arăt ca nouă.

Acum cea din oglindă arată ca mine, ca Enigma.

Într-un rucsac mai vechi îmi pun câteva haine și lucruri personale, și apoi mă schimb în ceva mai simplu, nevrând să fiu observată ușor.

De ce să stau aici și să-mi plâng de milă când pot să încerc să repar tot?