Scarlett Malfoy

39. Degeaba

Cât de stupidă pot fi? Am crezut că l-am jucat printre degete, când defapt el era cel care făcea ce voia din mine. Credeam că pot avea încredere în cineva. Se pare că asta e doar o minciună. Nu poți avea încredere în nimeni altcineva în afară de tine. 

–Scar, ți-am adus mâncarea! 

Vocea fratelui meu și sunetul ușii care se deschise îmi întrerupseră gândurile. Băiatul se apropie, lăsând tava lângă gratii, ca de fiecare dată. 

–Nu te mai întreb și de data asta, stai liniștită. Știu că te-am sufocat cu rugămințile mele...murmură el întorcându-se cu spatele și vrând să plece

–Dray, stai. 

Se opri în loc o secundă, apoi se întoarse spre mine.

–Crezi că...crezi că aș putea avea cina...cu voi...sus...? Știi, eu...

–Normal că da! Mama o să fie încântată! Mă duc să le zic acum!

Cu un zâmbet imens pe față, acesta se grăbi să urce scările. Doar privindu-i bucuria simt un fel de căldură în suflet. Am fost păcălită. De mii de ori. Și chiar dacă și ei mi-au greșit, eu i-am trădat. Suntem chit, presupun...

–Ciara. 

Tata. Nu mai venise de două zile să mă vadă. Îl trimise doar pe Draco.

–Tată...

–Am auzit că vrei să vi la cină. 

–Eu...

–Spune-mi...Ce te-a convins ?

–Ce m-a convins...?

–Da. Ce te-a convins că nu te iubește. A fost Granger? Faptul că nu a venit? 

–Tată...

–Vorbește-mi, ai încredere în mine.

–În primul rând că m-a abandonat și...privind în urmă...m-a îndepărtat de toți. De voi. De Draco...De Pansy, de Theo...de toți...M-a jucat pe degete.

–Și?

–Și un Malfoy nu acceptă niciodată să fie jucat de alții. Un Malfoy este cel care trage sforile. Mereu. O lecție învățată pe propria mea piele...

Un rânjet lumină fața lui Lucius. Se apropie mai mult de barele de metal și, scoțând o cheie, o descuie. Fac, neîncrezătoare, câțiva pași spre el, apoi ies din celulă.

Sunt față în față cu el. Arată la fel. Părul blond, lung. Rânjetul care mi-a provocat coșmaruri...Un singurul lucru e diferit. Privirea. În ochii lui nu mai găsesc un adânc rece și nemilos, ci o căldură nefamiliară. 

–Eu...ăm...mulțumesc și...mi-a fost dor de voi...reușesc eu să murmur, evitând contacul vizual

Urmă un gest neașteptat din partea lui. Mă strânse în brațe. Lucius Malfoy mă strânse în brațe. Pentru câteva momente, mă las pierdută în îmbrățișarea lui. Ceva sigur s-a schimbat, și tind să cred că în bine. 

–Poți să-mi dai drumul acum...? Nu sunt obișnuită cu genul ăsta de...știi tu...

Puțin jenat mă eliberă din strânsoarea sa

–Da, da, sigur...

Încep să urc scările. Când eram mici nu aveam voie aici, la subsol. Încercam mereu să intrăm pe ascuns, dar nu reușeam. Pedepsele erau totuși pe măsură...

Mama alerga de colo-colo în jurul mesei mari din bucătărie. Aranjase farfuriile, tacâmurile și paharele. Presupun că graba era cauzată de venirea mea. Acum trebuiau aduse lucruri pentru încă o persoană. 

Dând cu ochii de mine, se opri în loc și îmi zâmbi. Draco tocmai aducea ceva din altă cameră.

–Narcissa dragă...este totul gata?

Femeia dădu din cap, privirea ei fiind însă în continuare asupra mea. Zâmbesc timid și îmi aleg un scaun. Când și ceilalți iau loc, îmi dau seama că nimeresc fix lângă tata. Ce noroc!

Cu un gest din bagheta Narcissei, mâncarea apăru pe masă. Specialități franceze...Pe astea le găteau doar de ziua mea...Privesc confuză și dau și de desertul meu preferat. Ce dată e azi...? 

–În ce dată suntem...?

Liniște. Câteva priviri fură aruncate între părinții mei, apoi, într-un final, răspunse mama.

–22 aprilie.

Când...? Când a trecut timpul așa repede...? 

–La mulți ani, Scar...murmură fratele meu

E ziua mea....E ziua mea și Potter nici măcar nu s-a sinchisit să apară. Măcar își aduce aminte? Normal că nu. Nu l-a interesat de mine. Și-a bătut joc. 

–Mulțumesc...rup eu tăcerea, începând să gust din preparate

Narează Harry

–Harry? vocea lui Matteo îmi întrerupse gândurile 

Eram lângă mormântul lui Dobby, privind în depărtare. Soarele mai are puțin și apune, luminând tot cerul în nuanțe de mov și roșu.

–E 22 aprilie. răspund eu

Riddle oftează, așezându-se lângă mine.

–Urma să-i fac un tort, să îi dau lănțișorul ăsta...spun eu, scoțând obiectul din buzunar. 

Era un medalion din argint, în formă de inimă. Când se deschidea, se auzea vocea mea. "Te iubesc". 

–I-ar fi plăcut la nebunie...murmură Matteo

–Nu e drept. Nu e drept că nu e aici cu noi, nu e drept că familia ei a fost în stare să-i facă asta...Nu e drept că a murit din vina mea!

Liniște. Știu că nu poate nega asta. Scarlett a murit din vina mea și asta o știm cu toții. Oricât de mult am vrea să ascundem adevărul, nu putem. 

–De ce nu zici nimic?! De ce nu plângi?! Nu te-am văzut plângând deloc de când am aflat! AI CUNOSCUT-O DE CÂND ERAȚI AMÎNDOI ÎN SCUTECE, PE BARBA LUI MERLIN! țip eu la el

Vreau să îmi revărs furia, tristețea, vinovăția pe oricine îmi iese în cale. Vreau să mă eliberez de povara asta.

–Nu. Nu m-ai văzut plângând. Nu ai văzut câte nopți nu am dormit. Nu știi cât de mult mă doare. Dar știi că Scarlett ar fi vrut să fim puternici. Să continuăm planul tău, să îl distrugem pe Vol...pe tata, și să salvăm lumea. Scarlett ne-ar fi zis că suntem penibili stând aici și plângând ca niște fetițe și ne-ar fi pus să ne luăm bagajele și să facem dracului ceva. Și eu aleg să fac ce ar fi vrut ea, nu să abandonez totul!

Trag aer adânc în piept și las cuvintele lui să îmi intre și să se tipărească în mintea mea. Matteo se ridică și, bătându-mă ușor pe umăr, o luă înapoi spre casă. 

Privesc din nou culorile apusului.

–O să continui Scar...o să reușesc, pentru tine.. Nu ai murit degeaba, enigma mea...La mulți ani...