Scarlett Malfoy

45. E mort

Lupin mă privea, arătând așa cum l-am cunoscut în anul în care ne-a fost profesor. Câteva șuvițe din părul ciufulit amenințau să îi acopere ochii vioi, nu obosiți, asa cum fuseseră în ultimele luni, din cauza războiului.

-Remus...îmi pare atât de rău...as fi putut...puteam să il opresc pe Dolohov, eu...
-Nu. răspunde hotărât el
-A fost vina mea! Mereu e vina mea! exclam eu cuvinte pe care nici măcar nu știam că le simt.

Dar ăsta era adevărul. Harry mă trage la pieptul lui, trecându-și ușor o mână prin părul meu.

-Teddy...murmur eu
-Sunt sigur că are cine să aibă grijă de el. Va crește și va înțelege. Dacă va semăna cu nașa lui, va fi puternic.
-Nașa...?
-Da, nu am apucat să îți spun. Eu și Tonks vorbisem inainte, dar...

Dau din cap. Asta îmi dă și mai multă motivație să mă întorc teafără din ceea ce urmează.

-Nu vreau să întrerup, dar vreau si eu șansa mea să îmi iau la revedere. vorbeste Fred
-Oh, si încă ce la revederi. Cum ai putut să- începe Potter

Îl întrerup însă punându-i mâna peste gură.

-Liniște și pace. glumesc eu
-Chiar dacă nu mai contează acum...îmi pare rău.
-Oh Fred...
-Ai grijă de George, o să aibă nevoie.

Dau din cap, urmărind cu lacrimi în ochi cum el și lupin dispar, lăsând în urma lor un gol care se resimte. Mă holbez la locul unde mai devreme stăteau ei, nevenindu-mi sa cred că am avut ocazia să vorbesc o ultimă data cu persoanele cele mai importante.

-Trebuie să merg, Scar. rupse Harry într-un final tăcerea
-Mergem. îl corectez eu. Nu te pot lăsa singur.
-Și nici eu nu vă pot lăsa singuri. interveni Matteo

Ne privim unul pe celălat, apoi, cu un oftat, o pornim toti, unul langa celalat, mai departe în pădure.

Cu fiecare secundă ne apropiam de cel mai important moment al bătăliei noastre. De ultima luptă ce va decide soarta vrăjitorilor din întreaga lume.
Pentru prima dată, nu simt nici măcar cel mai mic strop de frică. Sunt lângă cei care mi-au fost mereu alături, și daca o să mor, o să o fac lângă ei.

Nu dureaza mult și, in fața ochilor noștrii apar devoratorii morții, toți înconjurându-l pe lord. Imediat cum ne zări, le făcu semn celorlați să creeze o cărare între noi și el.

-Harry Potter. Baiatul care a trăit. Ai venit să mori. Eram aproape sigur că nu poti face asta fără draga noastră Scarlett.

Îmi încleștez maxilarul, nevrând să îl enervez și mai tare pe vrăjitor cu replicile mele veninoase. Credeți-mă, aveam mii pe care i le puteam spune în acel moment, dar asta sigur ar fi dus la a sfârși linșată de devoratori.

–Matteo, fiule, bagă-ți mințile în cap. Treci aici!
–Nu tată. M-am săturat să fiu marioneta ta de când m-am născut. In fiecare zi noi ordine, noi pedepse, noi reguli, noi întrebuințări. E timpul să fac o decizie singur. Una pentru mine. Și aleg sa lupt pentru ce este corect.
–Atunci o să mori. vorbi omul cu chip de șarpe

Captată de discursul prietenului meu, observ târziu cum tatăl său își pregătise bagheta cu mult înainte ca Matteo să termine de vorbit.

–NU! țip eu, încercând să îl arunc din calea a ceea ce urma.

Fix în secunda în care voiam să îl împing, Voldemort murmură: mosmorde

O durere imensă mă săgetă pe toată mâna, făcându-mă să cad la pământ cu un strigă de durere. Imensul șarpe tatuat pe mine răspândea suferință în tot corpul meu. Ca un venin ce mi-a curs prin vede de prima dată când semnul mi-a atins pielea si acum, ca la comandă, a acționat.

Mă zvârcolesc pe iarbă, durându-mă chiar și să țin ochii deschisi. Și cu toate asta, reusesc sa privesc, neputincioasă.

–Avada Kedavra! râse Voldemort
–MATTEO! strigă Potter, care de abia atunci își ridică privirea îngrijorată de pe mine

Încerc să mă târăsc, să arunc cu ceva, să îmi feresc prietenul, dar fiecare os din trupul meu era ca gelatina. Fiecare mușchi părea a fi măcelărit de durerea copleșitoare.

Jetul de lumină îl nimeri din plin pe Matteo, care căzu la pamânt, rămânând nemișcat. Harry, uitându-se când la mine, când la el, se hotărî că în acel moment, era mai important să mă ajute pe mine. Matteo va fi bine, îmi repetam eu în minte, încercând să mă mint singura. Știam adevărul, dar era imposibil să îl recunosc.

Foudre se așeză în genunchi lângă mine, ștergându-mi cu mâneca transpirația ce îmi acoperise fața. Și lacrimile, pe care nici nu le simțisem când mi-au curs. Durerea îmi părăsi încet încet corpul, dar eram prea sleită de puteri ca să pot măcar să vorbesc. Îmi țineam pleoapele deschise cu mare greutate, încercând să îl asigur din priviri pe băiatul speriat de moarte că voi fi bine.

–Întoarce-te spre mine, băiete. E timpul. declară Lordul

Însă Potter nici nu avea de gând să mă lase așa, pe pământul rece.

–D...du-te...reușesc eu să murmur

Nu ajuta cu nimic dacă Voldemort l-ar fi atacat când nu era atent. Eu voi putea aștepta, însă vrăjitorul sigur nu mai avea răbdare.

Cu mare greutate, băiatul se ridică, dându-și jos jacheta și așezând-o ușor peste mine, învelindu-mă. Lacrimi șiroaie încă îmi inundau fața, dar nici măcar nu le băgam de seamă.

Harry se întoarse spre Voldemort, privindu-l cu încredere.

–Dă-i drumul. zise el

Realitatea mă izbi din nou. Foudre nici măcar nu avea bagheta la el. A venit aici la moarte sigură.

–Nu...nu! încerc eu să țip, dar nu pot decât șopti

–Avada Kedavra!

Harry căzu. O ceață îmi acoperi ochii, o ceata de lacrimi, și un țipăt reuși să își facă loc printre buzele mele.

–FOUDRE! NU!

Râsetele devoratorilor îmi astupau urechile, jucându-se cu mintea mea și așa extrem de fragilă. Tot ce puteam auzea erau doar chicotele isterice ale lor.

Cu greu disting faptul că Lordul aruncă din nou blestemul asupra băiatului fără suflare, ridicându-l in aer și lovindu-l de pământ. Din nou, si din nou, și din nou. Sângele îmi îngheța in vene cu fiecare zguduitură a trupului lui Potter când atingea iar pământul.

Apoi, prin furia de răzbunare ce îmi străbătea sufletul, zăresc, la câțiva pași de mine, bagheta lui Matteo. Îi căzuse la impactul cu solul.

Adunându-mi toate gramele de forță pe care le mai recăpătasem, mă târăsc după ea. Simt cum fiecare incheietură se sparge înăuntrul meu, dar continui hotărâtă, încet, sub potopul de aplauze și fluierături ale adepților fericitului Voldemort.

Într-un final, vârful degetelor mele ating bagheta.

Trosc

O gheată imensă de piele călcă fix pe ea, rupând-o în două. Uitându-mă alarmată în sus, dau de doi ochi reci ca gheața. Lucius.

–Nu pe tura mea. rânji el

–Narcissa, verifică dacă e mort! răsună vocea lordului, neinteresat de evenimentul care tocmai îmi spulberase toate șansele de a riposta

Mama, cu pași greoi și tremurând, trecu pe lângă mine, fără să mă privească. Apoi, îi luă pulsul lui Harry. Așteptam cu sufletul la gură o minune. Merlin, doar o minune, nimic mai mult.

–E mort. declară ea după câteva secunde lungi