Scarlett Malfoy

32. Crăciunul

–I-AI LĂSAT SINGURI? FIX ÎNAINTE DE CRĂCIUN?! RONALD WEASLEY, TE OMOR CU MÂNA MEA! 

–Woah, woah, Scarrr, liniștește-te.

Fleur mă luă strâns în brațe, oprindu-mă să nu sar pe nenorocitul ăsta de roșcat. 

–E CRĂCIUNUL! ȘI EL  E CU HERMIONE! NU ȘTIU DACĂ SĂ FIU MAI SUPĂRATĂ CĂ AI PLECAT SAU CĂ L-AI LĂSAT DOAR CU EA!

–Deci și ție și s-a părut că...?

–Poate. DAR ASTA NU SCUZĂ FAPTUL CĂ AI PLECAT, TÂMPITULE!

–Bill, nu o mai pot ține mult! I-al pe Rrron de aici! strigă Fleur spre bucătărie

Mă împing în blonda care mă imobilizează, încercând să ajung la băiat. Măcar o palmă, atât. Sau mai multe...

–Scarlett, știu că vrei să-i dai liber furiei pentru Fred pe el, dar nu ajută. zise Bill calm când intră în sufragerie

Face iar pe psihologul. Nu. am. absolut. nimic. cu. Fred. Nu, nu vreau să-l pocnesc pentru ce a făcut, și nu, în niciun caz nu vreau să-i bag bagheta în fund pentru faptul că Harry va afla ce s-a întâmplat și probabil va crede altceva. Nu vreau să fac asta...de fapt vreau. Dar el nu e aici acum.

–Bine. Fiecare în camera lui. 

Cu o singură mișcare, Bill mă luă de mână și mă trase până într-unul din dormitoarele goale. 

–Vei sta cu noi de Crăciun, să fim siguri că nu faci vreo prostie...Liniștește-te, te rog. Vom găsi o soluție, cumva...

Închise ușa și mă lăsă în întunericul încăperii. Aprind o lampă și mă așez lângă fereastră. Am încredere în el...Am încredere că după atâta timp în care nu m-a văzut de loc...în care nu l-a întrebat nimic de mine pe Lupin, am încredere că...Pe cine mint? Nu am încredere. Și nu din cauza lui. Hermione este....tot ce eu nu pot fi. Eu l-am mințit, l-am rănit, de atâtea ori, și ea....ea e perfecțiunea întruchipată. Am o cicatrice imensă pe față, iar ea e superbă. Poate că deja m-a uitat...

Observ în depărtare cum Bill a ieșit la o plimbare cu Fleur. Lumina lunii se joacă cu firele ei blonde, și se vede cât de fericită e. În întuneric, părul lui Bill pare negru. Ea chicotește la ceea ce probabil e o glumă de-a lui. Pentru o secundă parcă văd pe altcineva în locul lor, dar mă ridic de acolo și nu mai privesc înapoi. Doare.

În seara asta adorm cu lacrimi în ochi. De Crăciun, adică peste o zi, nu mă alătur celorlalți la masă. Nu înțeleg cum Ron nu se simte rău, și nu-l pot privi momentan. Stau lângă bradul din sufragerie și împachetez un mic cadou. O etichetă albă trădează destinatarul, care cel mai probabil nu-l va primi prea curând, sau chiar niciodată.

–Scar?

Mă întorc și dau tocmai de roșcatul pe care voiam să îl evit. Nu îl bag în seamă și termin de împachetat, lipind eticheta. Apropiindu-se de mine, acesta citi.

–Foudre...Cine e?

Oftez și las cutia sub brad, vrând să plec spre camera mea.

–Uite, știu că ești supărată pe mine dar trebuie să auzi ceva. spuse Ron blocându-mi calea

–Dă-te.

–Îmi pare rău pentru ce am făcut, bine? Dar nu am cum să mă întorc! Nu am cum să-i găsesc! 

–Dă-te. Acum.

–Nu. Mai am ceva de zis. Harry s-a gândit la tine mereu. În fiecare zi urmărea harta aia stupidă doar ca să vadă ce faci. Nu era niciodată atent la ce plănuiam, până în punctul în care Hermione mai avea puțin și îl plesnea. A citit scrisoarea aia și nu a mai lăsat-o din mână zile la rând. A tot căutat un loc sigur unde s-o pună, răvășind tot cortul în care stăteam. Te iubește, dumnezeule, cum și eu o iubesc pe Hermione!

Fac o scurtă pauză, repetând tot ce mi-a zis în minte.

–Scrisoarea...? De unde...? 

–Lupin.

–Uneori își bagă nasul cam mult, Merlin...Era ceva personal! 

–Stai, nu menționezi deloc faptul că am zis că sunt îndrăgostit de Mione?

–Neah, aia știam deja. Era evident.

–Trebuie să ne întoarcem la ei...

–Vom găsi o soluție.

–Dacă Dumbledore-

Un beculeț se aprinse.

–Ron, ești un geniu! strig eu bucuroasă, înțelegând ce avem de făcut 

–Sunt...? Adică, da, sunt! Ăm...de ce sunt un geniu?

–Mai ai deluminatorul?

Dumbledore știa mereu ce să facă. Sigur a lăsat în urmă o soluție pentru o situație de genul. Sau cel puțin așa sper. 

Ron aprobă și scoase obiectul din buzunar. În momentul în care se aprinse, în loc să închidă toate luminile din casă, o sferă strălucitoare ieși din el. 

"Mi-e dor de el, Harry" se auzi vocea lui Hermione când mingea luminoasă se apropie de inima lui Ron. Apoi, chiar înainte să se lipească de pieptul lui, mai apăru încă una, care se îndreptă spre mine. 

"Și mie de Scarlett...Știi, obișnuiam să-i spun Enigma...Merlin, o iubesc așa mult..." răsuna vocea lui Foudre. 

Cuvintele astea simple venite din gura lui îmi făcură toate îngrijorările să dispară. Apoi, urmând exemplul celeilalte, sfera mea se lipi de pieptul meu, evaporându-se, dar lăsând un sentiment ciudat. Parcă știam unde să merg, știam în ce direcție să o iau, și, din privirile roșcatului, am înțeles că și el simțea la fel. 

–Fă-ți bagajele Ron, eu nu mai stau aici nicio secundă. spun, zâmbind și îndreptându-mă spre camera mea, apucând un ghiozdan și aruncând câteva haine și alte chestii în el. 

În sfârșit îl voi revedea.